URSS a lăsat testament

În casa lui Vasile Zubcu e li­niș­te. Atîta liniște, încît vocile celor doi se aud dublu, ecourile lovindu-se de pereții celor trei camere. Mai cu­rînd se aude lătratul lui Grivei, că­țe­lul de afară cu blană înnegrită de praf și noroi. De 16 de ani încoace, băr­ba­tul și femeia cu locuința într-o pantă nu și-au văzut copiii.

Au plecat în Italia, de unde îi sună o dată pe săp­tă­mînă și de unde le trimit bani, ca să își cum­pere răsaduri de roșii sau castraveți. I-au trimis pe ei, băieții, că Vasile și Tamara nu mai puteau lu­cra. În ’89, cînd au pierdut cele cîteva mii deru­ble din contul băncii, pe care voiau să le dea pe o casă și o ma­șină, din cauza devalorizării de pes­te noapte a valu­tei rusești, și-au în­chis poarta și geamurile și au stat în­chiși cîteva zile în șir. Cei doi soți erau angajați la fabrica de vinuri din Scoreni, Republica Moldova. Însă, în 1990, în perioada privatizărilor, s-a pus lacăt la ușa clă­dirii.

„Aveam planuri mari, pentru că feciorii erau gata de însurătoare, a­veau și mirese prin sat. Nici nu știu e­xact cum s-a întîmplat. Aveam bani, mulți bani, apoi nu i-am mai avut”, of­tează bărbatul. „Deștepții”, cei care au mirosit pericolul, au reușit să își cumpere case, bijuterii, obiecte de uz casnic. „Dar nu sîntem singurii care au trecut prin același lucru. Pe pă­rin­ții dvs. i-ați întrebat? Majorit­a­tea și-au pierdut atunci toți banii, toate eco­nomiile strînse de o viață, pentru că nu și-au dat seama ce îi așteaptă. Eh, vremurile acelea au fost tare tulburi”.

Capitalismul „e în Italia”

Sînt oameni tare buni, de îi cu­noaș­te tot satul. Nu e duminică în ca­re să nu pupe mîna popei, la biserică. În grădină au legume, roșii, varză, ceapă, cartofi și viță de vie. Cînd pa­chetul din Italia întîrzie să apară la poartă, mai vînd cîte o carafă de vin, „și mai facem cîte zece lei. Oricum, nu mai avem nevoie de multe lucruri, la vîrsta noastră. Băieții s-or însura a­co­lo deja, la italieni, ca cică sînt mul­te moldovence”.

Nici lor nu le pare bine că i-au lăsat să plece. Unul avea 19 ani, altul 21. „Erau copii buni, nu niște nătărăi, cum se spune, munceau cu noi, fă­ceau armata, dar dacă totul s-a dus de rîpă, toate planurile noastre de viitor, ce puteam să facem?”.

Tamara mai croșetează dantele, pe care apoi le vinde în piață. Își a­min­tește cu nostalgie de timpurile co­mu­niste. E supărată foc pe tinerii care i-au adus la putere pe liberali. Măcar avea o pensie, acum le-au tăiat. „Poți să îmi spui cîte vrei tu despre Ro­mâ­nia, democrație, unire și altele. Nu te cred! Eu știu cum a fost, tu habar nu ai!”

Lina VDOVÎI