Gura satului e mereu flămîndă
Povești fără timbru 2 iunie 2010 Niciun comentariu la Gura satului e mereu flămîndă 10În Dealu’ Bujorului mai urcă doar nepoții în zilele de sărbătoare cînd vin să-și viziteze bunicii la care au copilărit. Pînă și ei o știu pe baba Nedelea, chiar dacă nu o mai văd plimbîndu-se pe ulițele satului, o țin minte așa cum era „cam afurisită”. Acum, de ea are grijă Filica, fii-sa. Îmi răspunde cu o voce bineovitoare din spatele unei porți mari, atunci cînd o întreb unde stă „afurisita”. Mă poftește în casă și se așază pe scaun.
La 48 de ani, chipul palid îi este luminat de ochii albaștri și părul blond, strîns într-un coc făcut la repezeală. Pentru ea singura grijă este mama ei și toate treburile casei și ale cîmpului pe care pe le face de una singură. Pe tată, Vasile, l-a pierdut acum 8 ani, iar pe frați, Gică și Mărioara, îi vede doar la sărbători. Viața nu a lăsat-o să se îndepărteze de satul natal. Primul soț i-a murit, iar al doilea a părăsit-o. „Mă-sa a divorțat-o. A și scăpat de copchil, a dus-o la o moașă!” îmi spune o vecină cu glasul scăzut să n-o mai audă nimeni că scoate vorba afară din sat.
Casa mică, prospăt văruită în alb, este înconjurată de o grădină cu flori în care Filica se pierde cu orele printre straturile îngrijite cu multă migală. Aici o aduce cîteodată, cu greu, pe Nedelea. „De cîțiva ani nu mai ai cu cine te înțelege. E ca un copil, trebuie spălat, schimbat, hrănit. Dacă îi dau o floare ca asta, nu știe ce să facă cu ea”, oftează sacadat și mă lasă cîteva minute singură ca să deschidă poarta vacilor întoarse de la islaz.
Judecata de peste gard
Tanti Lucica, vecina lor, le știe de-o viață. Crede că totul i se trage Nedeliei de la băutură. „De vreo 8 ani de cînd e așa nu mai face nimic, s-a stricat de la băutură, s-a prostit așa. Are 80 și vreo 2 de ani și chinuie biata fata, trebe primenită cu pampers”, spune cătrănită, apoi își aranjează țanțoș părul alb sub baticul colorat. „E cît un butoi, zici că mănîncă numa’ miere. Da’ mănîncă cîteodată o mămăligă întreagă! Îi dă Filica, mestecat, că se îneacă. Măcar are pensie bună, și de handicapat și de îngrijitoare”, spune mîndră că ea se ține bine la bătrînețe, apoi se pierde după gard, poate o mai aude cineva că nu-și vede de bătrînețea ei.
Filica s-a făcut soră cu soarta ei și nu mai pleacă urechea la ce vorbește lumea din vîrful dealului. „Îmi duc crucea așa cum pot. Chiar dacă e cum e, nu vreau s-o pierd” și deschide ușa unei cămăruțe. Pe pat, văd o bătrînă cu ochelarii grei pe nas și baticul căzut pe umeri, care nu părea să bage de seamă că am intrat, cu o pisică în brațe. Rîdea copilărește, dar cuvintele rostite erau de neînțeles. „Să nu pui mîna pe aragaz! Acuș te spăl, da?” spune Filica tare fără să aștepte vreun răspuns. De lăsat nu poate să o lase singură. Nu prea vede și nici să meargă fără vreun sprijin, uneori nici nu o recunoaște, dar s-a împăcat cu toate astea.
Privirea i se tulbură doar cînd se gîndește bătrînețea ei. Zilele trec greu și acum, cu toate că de la răsărit, pînă la apus nu i se odihnește nici un os. „Dacă o să ajung așa peste ani, să am nevoie să-mi poarte cineva de grijă ca unui copil, n-o să aibe cine! Poate m-o cruța Dumnezeu mai repede!” suspină ea. „Numa să nu mă ia înainte ei! Mai repede, da’ nu înaintea ei.”
Andreea JUGARU
Adaugă un comentariu