Scrisoare către Moș Reproș
1001 de chipuri 26 octombrie 2010 Niciun comentariu la Scrisoare către Moș Reproș 21„Asta vei scrie «cînd va crește mare A.T. vrea să se facă mulgător de vaci»”, îmi spune. Rîdem, apoi strînge din umeri: nici el nu știe ce vrea să se facă. Andrei zice că i-ar plăcea să se facă diplomat, dacă tot a făcut o facultate pe asta, dar în același timp se strîmbă de parcă ar fi mîncat murături, pentru că știe că-l paște „promiscuitatea politică”.
Iar politica este un subiect care-l doare. Taberele din familia lui n-au făcut pace niciodată, mai ales că cel care arunca sămînța neînțelegerii era tot dintre ai lor. Poate e mai ușor pentru ei că e plecat.
Scrisori fără răspuns
Paul Goma, împreună cu familia lui au fost exilați la Paris în 1977, iar Andrei a apărut pe lume abia 11 ani mai tîrziu. Pentru Andrei, Paul Goma e „un fel de unchi din partea mamei, ca eu nu prea mă pricep cum e cu gradele de rudenie, dar nici nu mă interesează”. A auzit pentru prima dată de unchiul său cînd era mic și atunci cînd mama lui îi trimitea scrisori la Paris. „La un moment dat, legătura dintre ei s-a rupt și mama nu i-a mai scris, nici acum nu știu de ce.” Cert e, că după asta, mama lui n-a mai vorbit atît de mult despre el.
Cînd a crescut mai mare și a început să înțeleagă lumea din jurul lui, Andrei i-a citit cărțile și atunci părerile lui și ale mamei sale s-au împrăștiat în colțurile opuse ale apartamentului din Orhei, locul de baștină al familiei Goma. „Singurele cuvinte pe care le mai spunea mama despre unchiu’ sînt «Moș Reproș», zice că porecla asta i se potrivește”. Venit acum trei ani din Basarabia în România, Andrei vorbește o română curată, nepătată de „l”-ul moldovenilor, dar nici de consoanele prea moi ale bucureștenilor. Băiatul e înalt cît un munte și are o alură sportivă, de zici că tocmai a coborît de pe ecranul unui televizor la care se dau meciuri de baschet americane. E blond, aproape transparent, are pielea albă și părul țeapăn.
Îl întreb în ce relație e acum cu Goma. „Păi, în nici un fel…” Își scriau emailuri de mai mult timp, dar, după ce i-a scris ultima oară, acum o lună, nu știe ce să-i mai răspundă. La începutul anului circula zvonul că scriitorul ar putea să se întoarcă în Basarabia și atunci Andrei i-a scris cea mai sinceră scrisoare în care îi spune că îl așteaptă cu brațele deschise acasă. Îmi arată emailul, apoi își întoarce fața către mine emoționat: „zi și tu dacă nu sînt patetic!”. Apoi îmi arată răspunsul primit, scurt, dar emoțional, cu finalul „te rog mult să-mi mai scrii.” „Dar eu nu știu ce să-i mai scriu, nu vreau să par prea simplu, prea banal, prea degeaba, înțelegi? Mai bine tac decît să mă fac de rîs”. La final, îmi promite că-i va scrie. Nu știe să-mi spună dacă seamănă cumva cu el, e prea modest. Dar îi place că „atunci cînd a avut ceva de spus, a fost criticat și defăimat, dar nu s-a lăsat niciodată călcat în picioare.”
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu