Erecția și deciderea PDL

Puterea excită. La fel ca vinul, co­caina, banii și filmele porno, pu­te­­rea îți accelerează pulsul și te face să gîfîi într-un mod care se a­sea­mă­nă, în secret, cu boncaluitul cerbi­lor. Po­li­ti­cia­nul e, de obicei, expresia jalnică a se­xualității întîrziate, un soi de prost al clasei care des­co­pe­ră „domnișoara” li­ceului numai după ce a ieșit la pensie.

Între noi fie vorba, po­liticianul e acel ins care a ratat în toate celelalte părți și care s-a refugiat pe teritoriul im­posturii, în po­li­ti­că adică. Nu e cazul lui Băsescu: el s-a refugiat în po­litică după ce s-a descurcat bi­ni-șor cu comunismul, ba chiar cu Se­cu­ri­ta­tea. A acumulat bani, carpete, baxuri de țigări și experiență se­xuală în toate bi­bliotecile – port ale Mediteranei.

Dar nici chiar el nu s-a putut sustrage teribilei presiuni a excitației puterii. Din aceas­tă vibrație patologi­că ti­pică po­­zi­ții­lor la vîrf s-a născut ceea ce de cî­­ți­va ani încoace am nu­mit cu toții „politicianul Elena Udrea”. Tra­ian Bă­sescu și-a fixat pria­­pis­mul po­li­tic pe figură accidentală a Ele­nei din Bu­zău și asta a fost. De aici în­co­lo, orice a făcut și a spus biata față oarecare și am­­bi­țioa­să a de­ve­­nit șlagăr politic semnat în subsol de brațul înarmat al pro­­tectorului ei.

Fac aici o paranteză ca să rea­min­tesc un fapt cunoscut, dar uitat: PDL este, și el, creația unui singur om. E un partid născut fără romantism și fără îm­preunări, adică din voin­ța solitară și ener­gia de nebun a lui Traian Bă­ses­cu. Va­loarea lui po­litică, dacă e să în­su­măm bran­­du­ri­le individuale, începînd cu videnii și sfîrșind cu bourenii, e nu­lă.

Revin la Elena Udrea: ea e amantă simbolică a monarhului. E o dis­cuție lungă care se poate duce pe fie­care cuvînt folosit pînă acum, dar prefer să o sar. E o femeie frumoasă sau urîtă, deșteaptă sau toantă, virtuoasă sau nerușinată – greu de decis. E însă un excelent obiect de marketing. Elena Udrea produce „awareness” și „word of mouth” cît o mie de Blagi și de Berceni la un loc. Poveștile de co­rup­ție și desfrîu care roiesc în jurul ei nu ajung niciodată la final și nu fac decît să excite. E femeia care in­tri­gă, încîntă, provoacă și stîrnește atît de tare, încît chiar și atunci cînd își împleticește ideile învățate pe dinafară, pare că, de fapt, își încrucișează aluziv picioarele, că blondă din Basic Instinct. Băsescu n-a mizat greșit. Elena îi acoperă un de­ficit de personalitate, îi comple­tea­ză adică portretul de cuceritor.

E drept, cînd și cînd redevenim proști și ne indignăm pe temă pa­triei și a viitorului. Îi acuzăm pe li­deri de prostie, de hoție, de cinism. Ne înfuriem că oameni ca Elena Udrea ajung să-și expună tîmpeniile pe ca­na­lele de știri sau că lingăii din PDL se reped să-i sărute tivul fustei. Ne pierdem vremea: după ei vin alții, poate mai urîți. Măcar Elena are sînii mari.

Doru BUȘCU