În deșertul medicinei
1001 de chipuri 7 decembrie 2010 Niciun comentariu la În deșertul medicinei 0Numai zăpușeală să nu fi fost. Nici pe timp de ploaie, vînt, ger și ninsoare nu se dădea să meargă pas la pas vreo zece kilometri. Poate doar dacă știa că în clădirea de peste deal îl așteptau colegii care au primit lemne, cît pentru un foc strașnic, care să mai dezamorțească măcar pereții încremeniți. Și totuși, duminica îi era drag să vadă în drumul său, familiile din sat reunite, așezate la masă: bunici împreună cu nepoți și copii.
Dar cînd în zi de sărbătoare venea la serviciu „nu era prea multă bucurie. Era o obligație să mergi și duminica la așa-zisul loc de muncă. Cînd toată lumea se odihnea, venea cu copiii la țară, noi trebuia să semnăm condica, pentru care făceam numai patru ore pe drum.”
Așa a început Marius povestea celor 12 ani amărîți de atîtea lipsuri în cabinetul de stomatologie din satul Cotnari. Pe atunci „nu ne dădeau nici un ban, absolut nici un leu, nimic din ceea ce este acum normal înainte de ’90 nu era. Lucram pentru că în altă parte nu avea unde. Pe baza notelor de la terminarea facultății primeai o repartiție undeva la țara în cazul medicilor, profesorilor, iar inginerii la oraș”, îmi spune resemnat în timp ce se îndreaptă spre calorifer să oprească mîinile din dîrdîitul zglobiu al iernii.
Vremurile acelea, parcă uitate de Dumnezeu, se scăldau pînă la creștet în neajunsuri și dureri. „Cînd oamenii veneau la cabinet nu erau materiale, iarna era un frig de crăpau pietrele și dispensarul nu avea bani pentru încălzire. Pe tren, noi, tinerii medici care veneam de la Iași, înduram frigul pînă nu îl mai simțeam”, povestește doctorul, plimbîndu-și ochii prin camera bine întreținută, în care îngrijește azi afecțiunile oamenilor.
O știință de suflet
La stomatologie a renunțat odată cu sosirea noilor vremuri de după decembrie ’89, cînd s-a înscris la cursuri de medicină alternativă. „După ’90, cum nu a mai fost repartiție, mi-am dat demisia și m-am apucat de homeopatie. Și asta o fac cu plăcere, este cu totul altceva, este ceea ce mi-am dorit întotdeuna.” În noul cabinet, de cum intri, te ia în primire o aromă plăcută de lavandă. În dreapta, cîțiva pești într-un acvariu bolborosesc ceva către neonul de deasupra, iar alături sînt așezate zeci de cataloage. Pe bancheta din stînga stau la rînd zilnic pacienți cu „boli cine știe pe unde ascunse dar vădite în comportamentul lor”. De 20 de ani Marius a înțeles că „suferința în general îl face pe om mai centrat pe el, pe afecțiunea lui”. Și totuși, a preferat să rămînă aici, alături de toate suferințele pe care le-a îndreptat și prin care a trecut.
Iulia CIUHU
Adaugă un comentariu