Politehniștii ieșeni încing motoarele Formulei 1

Nu au boxe, nici standuri, aparatul lor de sudură e marca Snagov și presiunea din pneuri e puțin mai mare decît cea din plămîni. Cînd s-au strîns pentru prima dată în preajma profesorilor Ciprian Ciofu și Ga­briel Ursescu, băieții aveau o singură dorință. „Am vrut să construim o mașină, un kart, un autovehicul ceva”, și toți din jurul mesei zîmbesc, adîncind cra­terele unde odată erau doar niște cearcăne șterse, marcă a multor nopți nedormite. N-ai zice că cei patru sînt mîna de studenți care a pus bazele primei echipe de Formula 1 din Iași.

Nici decorul, de altfel, nu prea îi ajută să pară adevărați mecanici ai marilor circuite închise din lu­me. S-au adunat, ajutați și de universitate, într-un laborator al Fa­cul­tății de Construcții de Ma­șini, plin cu „toa­te strungurile, toa­te mașinile de frezat, aparatul de sudură Snagov, un utilaj destul de scump de utili­zat, tot ce am avea nevoie la construc­ție este aici, perfect fun­cțio­nal”. El este Andrei Du­barcă, team-liderul poli­teh­niș­tilor care și-au propus să ardă cauciucul pe tra­seele de Formula 1. Tot el a fost unul din cei care și-a pus pe butuci licența și, alături de pro­fesorii Cio­fu și Ursescu, au fă­cut selecția echi­pei în iulie 2010. Îm­­preună și-au propus să construiască de la zero o mașină cu care să participe la Formula 1 Student (SAE).

De dragul regulilor

De la prima lor întîlnire a trecut aproape un an. Acum, pe po­deaua atelierului de pe Splai Bah­lui stau cinci țevi masive de oțel, viitorul șa­siu al monopostului, trei mese unite cap la cap, locul unde se des­fășoară ședințele, și un mal­dăr de foi răs­fi­rate pe ele.

„Nu aveau cum să aducă un CNC pentru noi aici”, își începe Andrei miniprezentarea laborato­rului de creație. Și probabil că avea dreptate. Eu însă zîmbeam com­plice, luînd notițe în minte ca la momentul po­trivit, să întreb la rîn­dul meu, totuși, ce e acela un CNC. „Am fost îndrumați către domnii profesori Ursescu și Cio­fu pentru că ei sînt specialiștii în motoare de la facultate la noi. Ei ne-au spus cîte ceva despre For­mula Student, noi citisem ceva des­pre cei de la Brașov care au mai participat. Și am venit, așa, cu o idee de comun acord: ce-ar fi să participăm și noi. Sincer, eu nu prea eram sigur că o să participăm anul ăsta”. Rezervat în mișcări, tî­nărul își plimbă cu gesturi calculate mîinile prin aer, a­ră­tînd către ceilalți colegi, cei doi pro­fesori ca­re erau în alt capăt ce­lă­lalt al sălii și către teancul de cîteva su­te de foi de la marginea ce­lor trei me­se: regulamentul.

Cînd ajunge la capitolul regulament, celelalte trei fețe obosite din jurul mesei se întind într-un zîmbet, iar profesorul Ciofu îl lasă pe Ursescu deo­parte și se apropie și el de ma­să, aprin­zîndu-și tacticos o țigară și a­run­cînd privirea peste fiecare dintre băieți în parte. „Am fost 32 pri­ma dată, la primele înfățișări, du­pă care a început lucrul propriu-zis: pro­iec­ta­rea. Cu cît în­cepi să pro­iec­tezi mai mult, cu atît dai de mai multe obstacole referitoare la regulament”, și Andrei se uită spre foile îndosariate de la ca­pă­tul mesei. „E foarte amplu și de­ta­liat legat de mașină: trebuie să res­pecți toate ce­rin­țele stipulate, pî­nă la fie­care șu­rub component se pun con­diții”, îl com­pletează profeso­rul, înse­ni­nîn­du-se la față. Dintre toți de la masă, el pare a fi cel mai odihnit.

A zecea oară-i cu noroc

Regulamentul care zăcea la ca­pătul mesei nu era însă degeaba pri­vit cu frică de către băieți. Ca să te poți înscrie la oricare dintre com­pe­ti­țiile SAE, fie că sînt ele în Ger­mania, Spania, Alaska sau Bul­garia, trebuie să susții un test teoretic, pe baza regulamentului ge­ne­ral și regulamentul țării res­pec­tive. „Proiectul ăsta nu cu­prin­de doar să construiești mașina, mergi la ei, te învîrți de două ori pe circuit, ai cîștigat și gata. Con­cur­sul începe din prima zi de în­scriere, 17 ianua-ri­e și noi am dat test pentru Ger­ma­nia, Italia și Spa­nia, care are și un circuit nou, de doi ani de zile”, își amintește Andrei. La test însă, au avut parte și de puțin ghinion. Din cauză că Ger­mania și-a construit propriul re­gu­­lament stufos, băieții au confundat o întrebare din stuful german cu cea din cerințele gene­rale, și în loc să termine pe 10, s-au înscris pe la mijlocul clasamentului. În final, au plătit taxa de în­scriere pentru Spa­nia, unde au fost clasați pe locul 6, „care ori­cum, zic eu, e o poziție de bună”, se trezește Ionuț din amorțeală.

El este reponsabilul principal pentru proiectare, care, alături de cîțiva băieți, a refăcut proiectul șasiului monopostului de la zero, cu trei zile înaintea termenului limită pe care și l-au impus studenții „Noi am venit cu trei propuneri de șasiu, bineînțeles că domnii profesori ne-au cam lu­at în balon. Acum e la re­vi­zia ze­ce, refacut de la zero de fi­ecare dată. Ne-am pus deadline pe 20 decembrie să fie gata inițial. Pe 17 decembrie a venit domnul Ur­ses­­cu și ne-a spus «Voi chiar cre­deți că e bun ce ați făcut voi aici?». Apoi uită tot, fă tot, ia totul de la început și pînă la urmă a fost ga­ta”. Andrei îi suflă colegului său cuvintele de pe vîrful limbii, rî­zînd cu poftă cînd profesorul Ur­ses­cu s-a apropiat de mese, atent și el la discuții. „Nu-i așa dom’ profesor?”, întreabă bă­ie­ții în grup. „Dacă zi­ceți voi”, le răs­pun­de acesta, în­torcîndu-se către calculatorul pe ca­re îl împărțea cu celă­lalt cadru didactic, din colțul atelierului.

Ionuț pare să devină tăios, dar îi zîmbește cald colegului său. Nu prea au timp de respiro în atelier, prinși între proiectare, hîrțogăraie și temele de la facultate, care stau și ele într-un colț, pe prima masă. Pe aceeași masă a lucrat la pro­iec­tare. „Să spu­nem că șasiul este aproape ga­ta, poate adă­ugăm ceva mai interesant. Caro­se­ria la fel, e pro­iec­tată, brațele la fel, mai trebuie să facem ansamblul ca să vedem dacă apar probleme pe foaie. Apoi facem multe teste simulate pentru că nu vrem să ajungem cu o roată în ur­mă la linia de por­nire”.

Socoteala de acasă

Pentru că aceste probleme chiar există. Sînt mașini care, după o mun­că de un an de zile, s-au dez­mem­brat la startul cursei pentru că acele calcule care arătau perfect pe hîrtie, nu s-au potrivit la asambla­rea pieselor. Cel puțin așa vede Tu­dor situația. „Oricît de perfect este teoretic proiectată ma­șina, pînă nu o să o punem la teste fizice, nu pu­tem să ne dăm seama de performan­țele ei. Din proie­c­ta­re o mașină poa­­te arăta perfect, dar cînd o pui în aplicare ..” și ideea lui Tudor o în­țe­leg cu to­ții.

Cînd s-au apucat de proiect, fiecare dintre ei „știa”. Toți erau pricepuți și fiecare, cînd „ne-am apu­cat de desenat și cînd ne-am aplecat asupra schițelor, am văzut cît de pricepuți eram. Un coleg a­vea de făcut diferențialul, altul șa­siul și unul di­recția. Cînd am pus dese­­nele cap la cap, diferențialul in­vers față de șasiu și mașina mer­gea in­vers”, povestește Andrei. Cu greu au ajuns la punctul în care toate piesele din interiorul echipei lor se încheagă și merg a­p­roa­pe ca unse.

Presiunea aflată asupra lor ți­ne și de faptul că este vorba de prima participare a unei echipe din Iași la o competiție de acest gen și sînt, pe lîngă Brașov, singurii re­pre­zentanți ai ingineriei româ­nești din domeniul construc­ției de mașini. Ba­nii îi primesc doar din sponso­ri­zări, iar acestea sînt din ce în ce mai greu de obți­nut. „Noi am estimat că 15.000 de euro va fi bugetul echi­pei. Mașina va fi gata cu mai puțin, pentru că nu cred că vom face rost de atîția bani, sinceri să fim. Bu­ge­tul total va fi cam 10.000 de euro cu tot cu construcția mașinii și de­pla­sarea vom vedea mai încolo dacă va fi din fonduri proprii sau pe sponsorizări”, amin­tește Andrei, consul­tîndu-i dintr-o privire pe cei­lalți co­legi.

Unul dintre cei mai activi sponsori a fost profesorul Ciofu, cel care le-a donat băieților motorul de Hon­da CBR 600 care stă ca un trofeu, aninat deasupra unei mese din mi­jlo­cul atelierului. Motor care, dacă ar fi fost să îl cumpere ei, i-ar fi ajuns mai mult de 2000 de euro.

Fără frînă de mînă

Competiția însă nu a fost gîn­dită ca să favorizeze echipele cu mulți bani. Toate componentele sînt alese dintr-o listă trimisă și aprobată de către SAE, astfel încît performanța pe circuit să fie ace­eași. „Îți dai seama ce ar însemna ca o echipă din Germania să aibă libertate. Îi are ca sponsori pe Volk­swa­gen, Air­bus, Audi, și și-au permis să in­vestească 30.000 de euro numai în jante. Astea sînt mofturi, pentru că nu ai limitare la jan­te. Dar la motoa­re ai. Nu poți să zici că noi ne permitem pentru că sîntem Ger­ma­nia și băgăm 20.000 de euro în motor și zburăm pe acolo”. Din spa­te, profesorul Urse­scu a scăpat un rîset scurt pe sub mustață cînd l-a auzit pe Andrei.

Printre zecile de teste prin care trebuie să treacă mașina înainte de a putea fi acceptată pentru o tură de circuit, se regăsesc și cîteva ca­re mă­soară siguranța. La unul dintre e­le, o echipă din India a avut cea mai originală prezentare. „Tre­­buie să testăm impactul ma­și­nii cu un zid la 40 de km/h. Și nu pe calculator că na, uite așa se bușește. Am văzut un test făcut de indieni, care, în loc să simuleze testul, s-au izbit cu mașina direct într-un zid, cu șofer cu tot”, povestește aprins Ionuț. „Au întors o cupă de escava­tor, au mers pe o motocicletă pe lîngă mașină, probabil nu avea vitezometru, iar cînd a ajuns la 40 la oră s-a izbit direct. E cel mai realistic test”, adaugă acesta, și toți din micul atelier izbucnesc în rîs.

***

Spre finalul întîlnirii, Andrei îmi descrie pe larg probele prin ca­re trebuie să treacă mașina îna­inte să atingă bitumul de pe circu­it. Înainte să înțeleg exact care e rostul probei tilt (n.r.: înclinare), cînd mașina e așezată la un unghi de 60 de grade, Ionuț îl întrerupe și spune rar, dar apăsat, cu vocea sa groasă: „pînă la urma urmei, competiția stă în partea inginerească. Nu vrem să scoatem 300 de kilometri la oră, ci să dove­dim că am gîndit, că am a­dus ceva nou prin modelul ma­și­nii și că adu­cem soluții constructi­ve.”

Dintre viitorii ingineri din sală, cel mai retras a fost Cătălin. Din colțul mesei, a ridicat rar ochii că­zuți în poale unde își arunca de­ge­tele unele peste celelalte, fără o or­dine anume. Singurul moment în ca­re a tresărit a fost atunci cînd s-a dis­cutat despre culoarea mașinii: gal­benă cu dungi negre. A oftat u­șu­­rat și s-a așezat înapoi pe sca­un. Le-a plăcut ideea.

Cătălin HOPULELE