Iustin Pîrvu, duhovnicul care n-are leac pentru toate popoarele

Povești fără timbru Niciun comentariu la Iustin Pîrvu, duhovnicul care n-are leac pentru toate popoarele 111

În serile oricărui ano­timp, își lasă ușa albă întredeschisă și frunți strînse de griji își fac loc în crăpătură, de-și caută alinarea. De prin împrejurimi, zvonurile rostite în șoaptă îi potrivesc po­vestea. „Călugărul cu doftorii pentru suflet”, cu un trecut care a pierit din memoria sătenilor. În Petru Vodă, satul în care s-a născut arhimandritul Iustin Pâr­vu, pîraiele curg alene, iar poveștile sînt ză­mis­lite cu frică de Dum­ne­zeu. „Părintele nu poate fi legionar”, se șu­șotește pe sub garduri. Le-a con­struit mănăstirea din Po­iana Hașca și i-a în­vă­țat să iubească. Din păcate, evreii nu sînt „aproapele tău”.

De la o casă la alta, gardurile de lemn împletesc o hartă pe care își fac loc nu doar bordeiele din Pe­tru Vodă, ci și credința legată la ochi a oamenilor. Femei cu bro­boa­de înnodate sub barbă și bărbați cu brațe vînjoase se adună, du­mi­ni­că de duminică, și se urnesc spre Po­ia­na Hașca, locul în care acum 20 de ani, un călugăr născut între munți, închis pentru convingerile sale legionare, a ridicat o mănă­sti­re. De atunci, pă­rin­tele Iustin Pâr­vu a slu­jit și i-a în­vățat pe oameni să-și os­to­iască por­nirile pămîntești și să ri­di­ce frun­tea la cer atunci cînd pă­ca­tele îi sufocă. Pe cei nă­păs­tuiți, i-a ajutat și le-a ridicat cîte o casă, să aibă ogradă în care să-și strunească co­piii. La schitul de ma­ici de la Pal­tin, acolo unde mai slujește în cru­cea nopții și își ap­leacă urechea spre sufletele gîr­bovite, a coborît mai tîrziu, după ce le-a găsit călu­gărilor de la Petru Vodă un alt sta­reț. Aici, măicuțele îl îngrijesc și îi păzesc tainele. În liniștea deplină a munților, trecutul părintelui ră­mî­ne învăluit în mister. Sătenii și monahii îl urmează or­beș­te și-i ascultă cuvîntul gîrboviți a pioșenie. Trecutul i s-a șters ca un păcat spovedit.

Păstorul Iosif din Poiana Hașca

Vremurile acelea îndepărtate își pierd urma din amintirile oameni­lor. Pe părintele Iustin Pârvu îl cu­­noaș­te tot satul, de la Gura Mo­go­ro­jii pînă la Țarina Țiganului, la poalele căreia, într-un bordei cu cai în bătătură, acum 92 de ani, a răsă­rit un copilandru pe nume Iosif. Ăsta e numele de mirean al duho­v­ni­cului.

Într-o altă casă, din zilele noastre, cu două andrele între degetele-i lungi și uscate, bătrîna Gher­ghi­na închide ochii și își gonește gîn­du­rile spre trecut, atunci cînd aveau la gospodărie și cai de înhă­mat, și vacă pentru lapte, și găini, și copii. Firele de lînă îi alunecă iute printre mîini, în timp ce nea Vasile intră și iese pe ușa de lemn crăpat, arun­cîndu-ne ocheade drăcești. „Era un băiat chipeș, de se topeau toate mîn­drele din sat după pă­rin­te”. Io­sif, cel care păzea vaci și oi, avea loc în inimă doar pentru Dum­­ne­zeu. A știut de pe la 14 ani că vrea să ia ca­lea mănăstirii și a îngenun­cherii. Îi spunea prietenului său, unul strigat Niculae Ște­fă­nes­cu, că drept în lo­cul acela, în Po­ia­na Haș­ca, de un­de munții par a se culca pentru a fa­ce loc colibe­lor ță­ră­neș­ti, ar ridica, peste ani, o mă­năstire în care să se aciueze băr­bați cu sufletul și min­tea curate. În vreme ce mîna oile la stînă pentru a fi mulse, bă­iatul se mi­nuna de fru­musețile din jurul lui și își punea în gînd să-și păstreze inima ne­pri­hă­nită.

Gherghina îl cunoaște de la mai­că-sa, Bascu Ioana, o femeie care a mers la școală și și-a împărțit ban­ca cu tînărul Iosif. S-a stins într-o primăvară timpurie. Mîinile de coa­jă ale Gherghinei păstrează din truda cu care a adunat prundiș și a cărat lut pentru construcția mănă­s­ti­rii. „Toată lumea din sat, de la Ghi­­ță Atănasei pînă la Mitică An­d­ronic, a lucrat cu zel. Era iarnă și un cri­văț de îți înghețau oasele sub piele, dar parcă Dumnezeu nu îți dă pu­tere să urci roaba un deal?” Pe atunci, părintele Iustin ținea slu­j­bele într-un vagon. După ceremonia re­li­gioasă, chema oamenii la un borș fierbinte, „bun ca la biseri­că”, să li se încălzească stoma­cu­ri­le. „Amu-i tare frumoasă mă­năs­ti­rea, au și vi­te, și gatere, și un spital, și o școală pentru copii”.

Batjocura fără nume

Nea Vasile pășește iarăși pragul și ne aruncă priviri veninoase. „Lua-l-ar boala de om, că nu mă lasă nici o cli­pă. Moare de curiozitate, trebu­ie să știe tot ca să mă batjocoreas­că la noapte”. Bărbatul doarme în­tre alte oghealuri că femeia lui, da­că nu o pricopsea în tinerețe cu un copil, se prăbușea acum în metanii și rugă­ciuni, în vreo chilie. „Dacă m-o în­ge­mănat, n-am mai avut un­de să plec. Tata a murit cînd aveam doi ani, casa îmi era plină de frați și su­rori, unde să mă întorc? M-o luat, iaca, și mă batjocorește în fie­care seară. Tare urîcios și scîrbos a mai fost omul ăsta”, de parcă nu cu el i-ar fi făcut pe cei trei feciori ce stau semeți într-o fotografie albită pe la colțuri.

Nea Vasile trebăluiește de zor, înfășurat într-un palton de lînă și cu picioarele înfundate în galoși. Pe seară, cînd întunericul va păși pe ulițele satului, își va potrivi căciula și se va urni spre crîșmă. Cînd se va întoarce, va căuta să-și certe fe­me­ia, „că dacă nu fac nimic, că nu mă mai țin puterile, mă batjocorește, iar cînd făceam, tot mă ocăra”. Nu-i loc de vorbă drăgăstoasă între cei doi. Gherghina spune că a avut o viață amară pentru că nu s-a călu­gărit așa cum îi promitea maică-si pe cînd zburda pe dealuri. A avut o mătușă și două verișoare care s-au aciuat în mănăstiri, numai că odată cu izgonirea, cele mai tinere și-au găsit miri și numai femeia s-a stins în haină neagră, cu scufie pe cap.

Cei doi căței gălăgioși n-au nu­me. La fel și caprele care ciupesc din căpița de fîn. De fapt, în Petru Vodă, animalele nu prea sînt bote­zate. Numai străinii amărîți, povă­țuiți de părinte să prindă rost la gu­ra pîrîului Hașca, în casele cum­pă­rate de mănăstire, strigă jivinele du­pă nume. E una, Niculina, de ca­re îngrijesc maicile la azilul de pe lîn­gă schit, care și-a lăsat casa unei fa­milii cu cinci copii. Doi oa­meni, scurtuți, grași, cu mașină al­bas­­tră și cîteva găini. O altă fe­me­ie, venită de prin alte părți, a primit casă de la arhimandrit pe pîrîul Dîr­țului. „S-a lăsat de bărbat sau el de ea și are trei copii mă­run­ței și drăgălași”.

Din spusele lui Ghiță Tănase

Tot acolo, mai sus de gura Dîr­țului, într-o cocioabă cocoțată pe munte, Ghiță Tănase poartă cei mai mulți ani de viață din sat, 94, mai pre­cis, în cocoașă. Stă aplecat la so­ba de teracotă cafenie, aștep­tînd să fiarbă cinci ouă de găină. În ați­pirea-i molatecă, apa a început să clocotească și a sărit pe sobă. Noră-sa Maria îl ține într-o piso­lă­geală, chiar dacă știe că vorbele sar ca min­gile pe lîngă urechea bă­trî­nu­lui. „Doamne, măi moșule, ouăle as­tea au rămas fără apă, ești culmea mata!” Numai că bătrînul se uită la ea cu ochii albiți și nu pricepe. De vreo doi-trei ani, timpul curge pe lîngă el, pentru că repetă obsesiv că are peste 100 de ani. „Îs născut în 1916, fă și matale socoteală, îs 100 de ani de atunci. Stau și eu pînă o veni Iisus să mă ia pe drumul cel lung, să mă văd cu baba mea care m-a lăsat de vreo 24 de ani”.

Pe băbuța lui, Ioana, o vede în puținele nopți în care genele i se îm­preunează pentru că, de cele mai multe ori, hodorogește cele cî­te­va ru­găciuni pe care le știe: „Tatăl Nos­tru”, „Crezul”, „Doamne mi­­lu­ieș­te-mă”, „Împărate ceresc”. Du­pă ce „lelea Măriuca” o luat-o pe bătrîna Ioana, moșului nu i-a mai trebuit femeie. A lui a fost gos­po­dină, cuminte și-l aștepta mereu acasă cu borșul aburind.

Acu’ vreo 80 de ani, Ghiță păș­tea vitele bunicului său, Gri­go­re Crăciun, pe Țarina Țigăn­cii, în Poiana Hașca, împreună cu pă­rin­tele Iustin. După ce le adăpau în pîrîu, începeau să se fugărească, își făceau jucării din cocleji sau, în vremurile bune, alergau după o min­ge. Iosif i-ar fi spus atunci, du­pă o bătaie copilă­rească, că el își do­rește să ajungă șofer, să cu­tre­iere ța­ra în lung și în lat. Apoi, ceva s-a schimbat, Iosif nu i-a mai zis că se va călugări. Și el îl crede: „om mare, greu, priceput. A fost necăjit mult cu puș­cărie, dar l-a ajutat Dum­ne­zeu și l-a scos din toate ne­ca­zurile. Dacă te rogi, te scoate din pră­pas­tie, dacă nu, te lasă să mori acolo, în groa­pă”. Așa a făcut cînd i-au căzut niște butuci pe ge­nun­chii pe care îi încălzește la focul din sobă și parcă îi mai trece dure­rea.

Dumnezeu a dat căldură

Cînd a ales-o de mireasă pe An­tonia, nepoata părintelui Iustin, Mitică Andronic s-a mutat în ca­sa fetei, aproape de gura pîrîului Hașca. Pe el îl cunoaște tot omu’ din sat pentru că pleca spre poiană în cîntec de cocoș și se întorcea acasă cînd se lăsa bezna. Sus, cioplea lemne, căra pietriș, vopsea și îndruma ceilalți lucrători care ridicau mănăstirea. Și azi îl cunosc toate maicile pentru că le repară tîrnăcoapele și face guri de topor din oțel turtit cu nicovala și două cio­cane, unul de două kilograme și altul de patru.

Înainte de nuntă, fetele din sat s-au adunat în casa miresei și au cusut prosoape și cămăși. După aceea, au apărut cei trei copii: o fată care e profesoară la Roman, una – „măritată în sat și un băiat care lucrează la SMURD, la Tîrgu Neamț”. I-a crescut pentru că a fost „de toate”, și fochist, și meca­nic, și sudor și instalator sanitar. An­tonia renunță la rufele din cada ru­ginită și se apropie să ne spună că s-au cunoscut pe ulițele satului, într-o iarnă cu crivăț, cînd se dă­deau cu sania.

Femeia îi gătește în fiecare pă­rin­telui Iustin, într-un ritual nes­cris. Are ochii albaștri și chi­co­teală de fetișcană. Masonii nu sînt buni, pe asta o știe de la duhov­nicul –„doctor pentru suflet”, care a dormit într-o gheretă de scîndură toată vara pentru a-i culca pe mun­citori în vagonul în care slujea. Îmi spune minunea: „mi-a po­ves­tit cum îi pedepsea pe ei, cînd era pe la Brăila, îi ducea la cules stuf. Era iarnă, frig, și i-au obli­gat să meargă în apă să aducă nu știu cîte brațe de stuf. Era prin ianuarie-fe­bruarie. Cînd s-au în­tors, erau uzi, s-au dezbrăcat, au stat la soare și cică nu s-a îm­bol­năvit nici unul de nimic. De ni­mic! A dat Dumnezeu căldură”. Își suflecă mînecile și se întoarce la trebăluit. Mă povă­țu­iește, cu spa­tele la mine, să nu mă iau niciodată după vise, că ele pot fi trimise de vrăjmași.

Maica Timoteea veghează nebunia

Maicile de la mănăstirea Pal­tin curăță cartofi, cară scîn­duri, în­gri­jesc de bolnavii de la azi­lul de bătrîni și le citesc din ceas­lo­vuri co­piilor oropsiți. Fac această mun­că de ani de zile, prin­tre icoa­ne și psaltiri, cu frunțile acoperite de scufii și pornirile pămîntești în­gropate în rugăciuni și metanii. În hainele negre și lun­gi, grupate cîte două sau trei, călu­gă­ri­țele par niște puncte negre ce plu­tesc, nu pășesc, pe zăpadă. În poiana lăcașului e un soi de vîn­zo­leală molcomă, numai de monahe pricepută.

Așezată pe un baston lîngă o troiță, maica Timoteea, pe numele de botez Rada, așteaptă autobuzul de la Piatra Neamț care i-ar adu­ce un pachet de la rudele unei alte monahe. La cei 79 de ani ai săi, s-a călugărit la 14, e mică și îmbujorată și nu are o căpriță, precum îi povestea bunica că au maicile cînd era copilandră. Dar de atunci a tră­it numai prin păduri și a muncit „la slujbe și vite și bolnavi și în bucă­tărie”. Grădinile frumoase se țin cu sacrificiu, „dar dacă ne ținem de canon și de pravila noastră, timpul trece tare ușor”.

A ajuns la mănăstirea Paltin în 2000 și de atunci îngrijește de o fe­meie botezată Fănica, schizo­fre­nică și tare cuminte. În ziua aceea de primăvară timpurie, cînd s-a dus cu bunică-sa la o mănăstire din Vrancea și a rămas acolo pentru toate diminețile vieții sale, habar n-avea că liniștea dintre maici se păstrează cu multă tihnă interioară. „Eu îs necăjită cu fetișoara asta bolnavă tare amărîtă îmi pare uneori viața, dar cînd deschid un ceaslov, parcă intră lumina în oda­ia mea”. Tatăl Fănicăi s-a stins „de supărare”, la o lună după ce min­tea fetei sale o luat-o pe co­cla­uri. Mai­ca Timoteea o hrănește și adesea îi veghează, în timpul nopții, somnul agitat.

De aceea, nu are timp de spo­rovăială cu alte călugărițe. A auzit ceva vag de nișe cîntări interzise și au venit și oamenii și au mai întrebat pe la mănăstire de ce a ajuns părintele la televizor, dar n-a priceput prea multe. Ea știe că pă­rin­tele Iustin a făcut multe milostenii și va ajuta la construcția unei alte biserici în locul celei care a luat foc în Poiana Teiului în urmă cu o săptămînă. „S-a dus și catapeteasma și sfîntul altar. Cică de la sobă, a luat funinginea foc”. Ultima dată a mers la el acum o lună și a intrat să-i lase pomelnicul după ce au ple­cat toți pelerinii.

Iubirea nu e pentru „tot aproapele tău”

La schitul de maici, la doi ki­lo­metri de șoseaua care desparte satul în două, serile se aștern leneș peste chilii, biserică și spitalul un­de stă părintele Iustin. Șoaptele oa­menilor cu sufletul năuc, ce ca­ută să-și aline zburdălnicia cu po­vața duhovnicului, străbat coridoarele. Pentru a ajunge la el, își lasă numele pe o listă și apoi se înghesuie pe bănci, cu pungile în­tre picioare și pumnii strînși în poale. Unii dintre ei așteaptă și cîte șase ore, vin de prin orașe înde­păr­tate și cred cu tărie că își vor pu­ri­fica sufletul.

Cînd se face intrarea, după ce o maică semeață ca o împărăteasă deschide ușa de la camera părin­te­lui, credincioșii se ridică brusc și atacă scările, pentru a ajunge cît mai rapid la etajul doi al spitalului. „Se spune că părintele Iustin are o putere atît de mare, încît a tra­tat-o pe o tînără bolnavă de cancer. Sau, dacă facerea de copii e un chin, vii și primești dezlegare de la el și după aceea rămîi însăr­ci­nată”. Femeia care îmi spune aceste lucruri mă privește adînc în ochi, de parcă ar vrea să îmi șteargă neîncrederea. După cău­tă­tură și cocoașă, pare că-și poartă mîh­nirea pe umeri. Vine de prin Vrancea și a auzit despre duhov­nic că ar avea „o putere nemai­po­me­­nită, mai ce­va ca monahii de pe muntele Athos”. Nu o interesează trecutul părintelui, anii de închi­soa­re, disprețul pentru evrei.

Vine la părinte pentru a doua oa­ră. De la ea aflu de liste, cozi, răbdarea de mucenică și somnul în paturile pentru pelerini. Maicile pă­șesc atent pe holuri. Cînd intru, după cinci ore, la arhimandritul Iu­s­tin Pârvu, îi găsesc chipul în­ca­drat în părul al­bit și trupul adu­nat într-un fotoliu, cu daruri la picioare și cărți bise­ricești îm­prăș­tiate pe noptieră și pe pat. O pe­re­che de ochelari i se odihnește pe nas. E firav de ți-e frică să vorbești prea tare și pare atît de inocent, în­cît te întrebi de ce nu are loc în inimă pentru toate popoa­rele din lume. Cor­pul îi este înfă­șurat într-o haină nea­gră. Sub ea, părintele e închis. „Măi, cum pot eu să îți spun dacă sînt legionar sau nu? Asta rămîne în ini­ma mea și în ca­sa mea. Mai­cile pot să îmi cînte tot ce vor ele, că dacă îmi cîntau «In­terna­țio­na­la» mai veneai la mine să mă ve­zi?”.

A știut că va ajunge monah de la șase luni, pe cînd era înfășurat în pelinci la pieptul mamei. „Cre­din­ța nu e rațiune, e în inima. Mama, săraca, ea e ctitorul ortodoxiei noas­­tre. Ea e sfîntă, măi, dacă am avea acuma vreo 50.000 de mame, apoi s-ar face țara asta într-o mă­năs­tire toată, cu cîntări înge­rești”. Și nu trebuie să îl cauți pe Dum­nezeu în filme sau fotografii. Eu ar trebui să îl găsesc în încăpă­țîna­rea copilului care sapă o groa­pă în nisipul de pe malul oceanului. Pil­da sună așa: „Săpa el liniștit și cară cu pumnul apă în gropița lui, cînd apare un creștin și îl în­treabă: «ce faci, măi băiete?» «Vreau să mut apa asta din ocean, să o pun în groa­pa asta». Acolo îl găsești pe Dum­ne­zeu”.

Numai în privirea maicii care cazează pelerinii, Dumnezeu este mai mic. Cînd o întreb de evrei, îmi zice să îi las în pace, „că ei n-au iubit niciodată ortodoxia și nici orto­doxia pe evrei”. Mă caută cîș cu ochii și mă îndeamnă să plec, să las aceste locuri dacă „n-am venit cu gînd curat”. Mai tîrziu, nepoata părintelui îmi va arunca printre dinți: „Evreii l-au răstignit pe Iisus. Păi, nu? De ce ar trebui să îi iu­bim?”.

Părăsesc satul Petru-Vodă cînd soarele părelnic stă în coasta mun­ților. În urma mea rămîn oa­meni legați la ochi care coc legendele ca pe niște vrăji la lumînare și maici ce slujesc în mu­țe­nie. Țarinele vor veghea me­reu taina duhovnicului Iustin Pârvu.

***

Legionarii s-au pitit în cuibul de la Petru Vodă

Liniștea schitului monahal a fost ruptă acum două săptămîni, cînd Youtube-ul a găzduit niște filmulețe despre care la mănă­sti­rea Paltin se vorbește pe la col­țuri. Se face că la aniversările de 90 și de 92 de ani ai părintelui arhimandrit Iustin Pârvu, un grup de maici îi cîntă „Sfîntă ti­ne­rețe legionară”, iar duhov­ni­cul le spu­ne că a fost emoționat „pînă la lacrimi”. Melodia este con­­si­de­ra­tă simbol la Mișcării Le­gionare, avîndu-l în frunte pe Corneliu Zelea Codreanu și se pare că deși, pe moment, pă­rin­tele a fost sensibilizat de gestul măi­cuțelor, ima­ginile au stîrnit rea­cții controversate.

Muzeul Holocaustului din Wa­shington a trimis o sesizare pe adresa Parchetului General al României și a SRI. De asemenea, Centrul pentru Moni­tori­za­rea și Combaterea Anti­semi­tis­mului a protestat împotriva in­ci­dentelor din lăcașul de cult, men­ționînd într-un comunicat de presă că Mișcarea Legionară es­te responsabilă de moartea ev­re­ilor nevinovați.

Conform legii 107 din 2006, sînt interzise organizațiile și simbolurile fasciste, rasiste sau xe­no­fobe și „promovarea cultului persoanelor vinovate de săvîr­și­rea u­nor infracțiuni contra păcii și omenirii”, iar pedeapsa constă în­tr-o perioadă de la trei luni pînă la trei ani de închisoare.

De aceea, la schitul de maici Pal­tin, discuțiile despre evrei se poartă cu jumătate de voce, iar cei care pun întrebări sînt priviți cu suspiciune. Ginerele Mitică știe de la părinte că sînt masoni, iar soția acestuia, că l-au răstignit pe Ii­sus, iar el i-a învins, înviind du­pă trei zile. Ortodoxia și po­po­rul Is­ra­elului nu încap în aceeași oa­lă.

Patriarhia Română a publicat pe site-ul agenției de știri a Bi­se­­­ricii Ortodoxe Române un co­mu­nicat de presă în care se pre­cizează că susținerea și promo­varea acți­u­nilor antisemite con­trazice princi­piile evanghelice legate de „iu­bi­rea fa­ță de toți oamenii”.

Arhiepiscopia Iașilor a condamnat, cu două zile mai tîrziu, atitudinea maicilor, fără a preci­za însă dacă va derula cercetări în aceste ca­zuri. În schimb, a „în­demnat stăruitor” preoții să nu pro­voace dezbinări sau dezbateri „străine de duhul Evan­ghe­liei”. „Arhiepiscopia Iașilor, e consec­ventă în a dezaproba ori­ce atitudine de vrăjmăție în­dre­ptată îm­potriva celor care sunt de altă et­nie ori au alte convingeri religi­oa­se”. În munții Neamțului, ele există.

Lina VDOVÎI

Autor:

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top