De la înălțimea tăcerii

Ei nu cunosc înclinarea în fața sorții, de­cît în chip de salut și de reverență. Cu mîinile alăturate într-o linie perfectă, ca de ru­găciune. Elegant, solemn. Ce-i cutremură pe dinăuntru rupe zăgazurile sufletelor lor, dar nu le frînge demnitatea. Cînd pieptul lor se umflă de spaimă și inima li se umple de amărăciune, burtierele televiziunilor nu poc­nesc de urlete și isterie, într-o dizenterie ver­bală. La închiderea ediției ziarului, ja­po­ne­zii au raportat următoarele: un cutremur de 8,9 grade pe scara Richter, 150 de replici, 160 de oameni iradiați, 1.800 morți, pes­te 10.000 de dispăruți, 590.000 de persoane e­vacuate.

Cifrele rupte dintr-o realitate în care pă­mîn­tul a înghițit destine, valurile au înecat co­munități și radiațiile au învăluit cu brațe o­trăvite corpurile oamenilor, nu poartă pe­ce­tea paranoiei, ci a unei tragedii pe care ja­po­nezii nu caută s-o cuprindă în cuvinte. Toa­tă drama lor se consumă într-un ritual gu­vernat de-o taină nepătrunsă. Lumii dim­pre­­jur îi furnizează imagini care se izbesc în tăcere de retină și date dureros de precise. O­glinda lor mediatică nu augmentează, nu dis­torsionează. Fiindcă realitatea e de-o pro­­funzime dramatică a cărei simplă redare es­te suficientă.

Acele imagini din timpul unei reuniuni oficiale, zguduite de nervozitatea primului cu­tremur, ce înfățișează oameni care nu se clin­tesc de la locurile lor, au o încărcătură e­moțională fără de seamăn. Ele sînt mai „ta­ri” decît cadrele care surprind tsunami-ul mă­tu­rînd orașe, decît filmările din satelit care ne prezintă cum anumite zone au fost șterse ca de-o radieră prea grunjoasă, decît faliile căs­cate în mijlocul străzii menite să-nghită țara lor în disperare. Fiindcă acele imagini ne arată oameni în picioare. Sînt impregna­te de spiritul, forța și demnitatea unui popor ca­re și-a asumat zdruncinările nu ca pe-un pre­text de renuțare și revoltă în fața unui destin injust și potrivnic, ci ca pe-o ad­versitate de care nu trebuie să se lase în­ge­nunchiați.

Japonezii știu că frica produce efecte mai năprasnice decît orice dezastru. Ro­mâ­nii, din contra. Ei sînt samuraii pervertiți, ca­re folosesc spaima ca pe o armă de auto-dis­trugere în masă. Pentru televiziunile au­toh­tone, drama Japoniei a fost o pradă în sîn­­ge, proaspăt răpusă, numai bună de satis­fă­­cut poftele de tragic spectacular. Au sărit pe subiect ca hienele, trăgîndu-l în ograda îm­­bîcsită a realităților locale și derizorii. Ma­­­rele dezastru natural a ajuns, ca și micul tra­fic, ca și colaborările cu securitatea, ca și bețiile lui Băsescu în studioul televiziunilor teoretic specializate pe știri, care au început să forțeze legături inexistente între noi și ei. „Este pregătită România pentru un cu­tre­mur?”, se întreba Vadim Tudor în direct, spur­cînd conducerea actuală că nu a investit în siguranța clădirilor, în timp ce, în Țara Soa­relui Răsare oamenii cu inima tare își gă­seau motive să se mai trezească di­mi­nea­ța. Am dovedit încă o dată că ne place să ne a­șezăm în genunchi, doar-doar așa vom fi mai puțin zguduiți dintr-ale nostre în timp ce așteptăm să fim șterși de pe fața pămîntului.

Laura PĂULEȚ