Mizantropi cu cap de pîslă

De pe scena Iașului Niciun comentariu la Mizantropi cu cap de pîslă 8

E muzică. E lumină. Apar actorii. Se vede spectator cu spectator. Actorii vorbesc. Și spectatorii vorbesc deopotrivă. Se întreabă dacă așa a vrut Claudiu Goga să regizeze „Rinocerii” lui Ionesco, fără perdea de umbră între public și scenă. E sîmbătă și e din nou premieră la Teatrul Cub. Muzica franțuzească se-aude la fel de tare ca atunci cînd nu era încă nimeni pe scenă. Și lumina e la fel de puternică. Viitori rinoceri își joacă povestea nestingheriți. Doar spectatorul e-o specie încăpățînată. Nu tace decît atunci cînd se face în sfîrșit întuneric în sală. Numai atunci începe să asculte și să privească. Într-un sfîrșit.

Rinocerii nu sînt mizantropi. E for­ța logicii în asta. „Pisica are pa­tru picioare. Cîinele are patru pi­cio­are. Deci cîinele e pisică”, con­chi­de Logicianul.

A trecut un rinocer. „Pisicile sînt muritoare. Socrate este muritor. Deci So­crate e pisică.” A trecut și al doi­lea rinocer. „O pisică trebuie să prin­dă întotdeauna șoareci, chiar da­că n-are picioare, fiindcă e în fi­rea pisicii să prindă șoareci”. Jean e un om măsurat. Berenger e cam beat. „În firea omului e să-și fa­că da­toria”, strigă Jean. „Care da­torie?”, se miră absent Be­ren­ger. „Fie­care cu ce datorie are. Cea de fun­cționar, de pildă”, se în­crun­tă Jean ideologic.

Lui Berenger nu-i prea pasă de ri­noceri. El nu se simte acasă prin­tre oameni. De asta bea. Și e mirat, și uimit, și laș, și fricos, și absent ca ori­ce om naiv care s-a îmbătat. Al doi­lea rinocer a strivit un pisoi. Al Gos­podinei. Gospodina plînge ca o păpușă mecanică: „țîu! țîu!”. Stă jos cu mîinile și picioarele țeapăn în­tinse înainte. Se mișcă precum ju­căriile cu motor, dăruite copiilor în locul unor animale de casă vii. Oa­menii se încred în rațiunea lor. Vor să știe de-au fost doi rinoceri di­feriți sau numai unul care-a trecut printre ei de două ori. „Nu se poa­te ști dacă au fost doi rinoceri di­feriți decît dacă prima dată a trecut unul cu un corn și apoi unul cu două coarne, fiindcă n-ar fi fost suficient timp să-i crească încă un corn aceluiași rinocer”.

Logicianul își ia cocktail-ul cu două degete. „Cum rezolvă asta pro­blema?”, întreabă oamenii. „Nu rezolvă nimic, dar așa problema este corect formulată”.

Hainele rinocerilor

Oamenii nu sînt pe măsura lo­gi­cii lor. Degeaba își frămîntă min­tea. „Da. Socrate e pisică. Am avut un motan pe care-l chema So­cra­te”, spune Domnul Bătrîn. Dar cu ri­nocerii n-au același noroc. Pu­te­rea logicii e prea departe de cea a bu­nului simț.

Oamenii se află-n apartamen­te­le lor. Pe două rînduri, etaj și par­ter, se întind opt cutii de locuit. Cei de la etaj stau absenți și li­niș­ti­ți ca ju­că­riile în sertare. La parter în­să, Jean se transformă în rinocer. Be­­ren­ger a trecut pe la el, dar Jean e țîfnos. Așa începe rinocerita. Ca un fel de răceală țîfnoasă și-o ne­în­țe­le­gere. „Jean, ți se în­ver­zeș­te pie­­lea! Să chem un doctor”, se spe­rie Berenger. „De ce te iei de pie­lea mea? Ce, eu mă iau de a ta?”. Nu mai suportă hainele.

Apoi îi cresc coarne. Pînă la urmă, un cap de pîslă, fără ochi sau urechi înlocuiește chipul lui Jean.  „Trebuie să mă hrănesc”, bîiguie el. I-e scîrbă de oameni. „Ba nu. De fapt, îmi sînt indiferenți. Nu­mai că dacă-mi stau în cale, îi stri­vesc”. Cu toții prind capete de pîs­lă. Fiecare din rațiunile lui.

Ultimul cuplu

Unii vor să înțeleagă rinocerita din interior, devenind „lucizi ri­no­ceri”. Alții din spirit liberal, fiind­că „și rinocerii sînt ființe. Au aceleași drepturi ca și noi”. Berenger stă și el fară de chip, cu capul în­fă­șu­­rat în bandaje, să nu cumva să-i crească un corn. I-e frică și bea. Jean nu bea. Deci rinocerii nu beau. El o să bea ca să se păzească de rinocerită. Daisy, femeia pe ca­re-o iubește se afla la el. Sînt ul­ti­mii oameni. „Noi n-o să devenim ri­noceri fiindcă sîntem mai buni de­cît ceilalți oameni”, îl liniștește ea. Dar Berenger e prostuț și fri­cos. Nu-i mai bun decît alții. I se fa­ce frică și ei. „Trebuie să în­țe­le­gem rinocerii”, spune ea. Dar Be­ren­ger nu pricepe. „Rag în continuu”, spune el. „Ba nu. Cîntă. Tre­bu­ie să comunicăm cu ei”. „Nu se poa­te. Ei rag”.

Berenger e încăpățînat. „De un­de știi tu că nu comunică? Ce? Ești poliglot?” și femeia fuge prin­tre rinocerii răspîndiți peste tot. El o caută. Nu-i curajos, dar s-a tre­zit în el o neputință și-o poftă de-a fi om. Daisy primește ca pe o investi­re capul de pîslă. De-acum e și ea rinocer, iar Berenger e singur. „Eh, să încerc să fiu pachiderm?”. Se screme. Nu-i iese.

N-a fost nici mai bun, nici mai cu­rajos și nici mai inteligent decît cei­lalți. Așa e el. Ultimul om.

Oana OLARIU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top