Din Roman, lui Atlas îi tremură brațele
Povești fără timbru 21 martie 2011 Niciun comentariu la Din Roman, lui Atlas îi tremură brațele 6Cînd doamna Magdalena era mică, iarna se făcea pîrtie printre troienele de pe străzile Pașcaniului, ca să poată ajunge la școală. Iar cînd rămînea închisă în casă de zăpadă și de frig, se arunca asupra unui atlas și făcea înconjurul lumii cu vîrful degetului. De la Capul Bunei Speranțe pînă la Groapa Filipinelor, peste culmile din Himalaya și cu un popas pe Insula Paștelui. La 50 de ani după iernile în care călătorea doar cu gîndul și imaginația, le povestește tuturor romașcanilor cît de frig e în Alaska și cît de înalte sînt, de fapt, piramidele. Iar celor care nu înțeleg de ce în unele locuri, pe hartă, oceanul e mai albastru, le arată fotografiile făcute din submarin, la bariera de corali, și îi invită să meargă cu ea. Pentru Magdalena Avădănii, călătoria abia a început.
Cînd era mică, fugea pe malul Siretului pînă la un loc știut numai de ea, de unde, în zilele senine, putea să vadă tocmai pînă la vîrful Ceahlăului. Astăzi a uitat însă locul, dar nici nu ar mai fi văzut muntele, „pentru că atmosfera e mult mai poluată”, iar geamurile din biroul farmaciei unde lucrează dau înspre centrul Romanului, orașul în care s-a stabilit de cîteva zeci de ani. Din spatele unui birou micuț, cu o vază cu flori așezată stingher pe un colț, doamna Magdalena zîmbește blînd și bucură „că tinerii încă sînt interesați de lucruri din astea”.
Are atît de multe lucruri de povestit încît nu reușește să le adune cap-coadă, chiar dacă și-a mai lăsat gîndurile în casele multor oameni, atît în călătoriile sale, cît și în țară. „Am vizitat toate continentele, dar cele mai frumoase amintiri le am de la extreme. Am Zeelanda, Australia, Alaska cu strîmtoarea Bering unde am văzut ghețarii frumoși care parcă cîntă, vibrează, au niste culori extraordinare. Din Insula Paștelui pînă în Japonia”.
Povestea pare că o leagă cu mîinile, cu care biciuiește aerul din fața biroului, ca și cum ar vrea să-și descînte șirul amintirior pe care le rostește cu ochii închiși. „Și China, țările Caucaziene, nordul Rusiei, Europa toată, fiecare țară, America de Sud și pe o parte si pe alta și apoi America de Nord mai mult în partea de la Pacific, toată coasta, am fost la Hollywood, la Marele Canion, care a fost o bucurie extraordinară. Mereu am fost curioasă să știu…”. Se oprește brusc. Își dă seama că, de fapt, cu asta ar fi trebuit să înceapă.
Amintirea unei stele
Pasiunea pe care a avut-o pentru călătorit a pornit de la curiozitățile unor jocuri care alungau plictiseala zilelor ploioase din verile copilăriei. „Hărțile pentru mine erau un miracol, iar jocurile de copii constau în niște cuvinte, care mai de care mai rar întîlnite. Și atunci căutam pe hartă prin toate colțurile globului. Ce m-a impresionat cel mai tare, ce mi-a rămas în minte și s-a băgat în subconștient a fost Groapa Filipinelor. De ce oceanul este acolo mai închis la culoare? De ce în zona asiatică munții aceia erau așa de mari și așa de colorați?”. Cînd cineva i-a spus că sînt acoperișul lumii, a strîmbat neîncrezătoare din nas. Au trebuit să treacă 40 de ani, să ajungă pe platoul de La Paz, în colțul celălalt al hărții și să simtă că nu are aer, că nu poate respira, ca să își aducă aminte de zilele în care frunzărea sceptică atlasul lumii.
„Aceste lucruri mi-au rămas în minte, mă pasiona natura, liniștea, cerul înstelat de august cînd cădeau stelele, totul. Știi că se spune că atunci cînd cade o stea, cineva moare”. Femeia zîmbește și își îmblînzește și mai tare glasul. De mic copil i-a fost insuflat spiritul expediționar de către dascălii care îi duceau în excursii prin țară. În clasa a patra ajungea la Rarău, urca pe Pietrele Doamnei și era purtată într-un vagon, de un marfar, către Valea Prahovei. „Călătorind, parcă primeai o energie care te stimula și care te chema să cunoști. Profesorii mei au organizat în clasa a șaptea o excursie prin țară, au angajat un vagon de călători de la Iași și ne lăsa prin stații noi să vedem orașele, iar apoi ne adăuga fie la un accelerat sau la un tren personal. Odată am fost legați si de un marfar care ne-a dus mai departe”. Cum a ajuns la liceu și la facultate, a fost în tabară la mare, a vizitat Delta Dunării, însă locul în care s-ar întoarce mereu este Bucovina. I-a plăcut zona Văii Prahova, dar numai în felul în care era în anii ’50, cînd marfarul i-a oprit în gară, și nu conglomeratul de vile și de grătare care mărginește acum stațiunea. Un loc aparte în călătoriile ei îl au și Bucegii, care „mi-au rămas în inimă așa, ca o perlă, cînd coboram Hoții Morarului pe niște hornuri pline cu zăpadă. Tot timpul am evadat în natură, am căutat frumosul ca să fiu liniștită.”
În Germania, cu împrumut
A avut însă de așteptat mulți ani pînă să facă prima călătorie în afara țării. Avea 31 de ani, își dădea primariatul, însă era bîntuită încă din anii studenției de vederile pe care i le-a arătat un asistent universitar de la galeriile de aur din Dresda, Germania. „Așa că am făcut un efort. I-am spus soțului că vreau sa mergem, am făcut atunci un împrumut la CAR (n.r.: Casa de Ajutor Reciproc), se obținea foarte greu ieșirea și am plecat cu mașina pe la Siret. În momentul în care am trecut vama, am simțit în sufletul meu un gol imens. Mă gîndeam ca las acasă doi copii și eu mă duc într-un necunoscut. Dar pur și simplu doream extraordinar de mult să ajung acolo.” Și dacă tot a ieșit din țară, femeia nu s-a mulțumit doar cu un drum pînă în Germania și înapoi. A petrecut cîteva săptămîni în mașină, a trecut prin Polonia, prin Cracovia, a coborît la salina din Velica, a străbătut Varșovia, iar apoi a trecut prin Praga, din Cehoslovacia și a ajuns în Germania, unde a văzut Berlinul, Poznan, Leipzig și, bineînțeles, Dresda. „Dar în Praga, cînd mă plimbam pe în apropierea bisericii sfîntul Vit, am auzit o orgă într-o dimineață. Eram la capătul unui pod, simțeam că mă atrage ca un magnet, nu știam ce e acolo și am intrat. Am ascultat cîteva momente orga aceea și parcă și acum vibrez de emoția pe care am avut-o”.
Călătoriile în jurul lumii nu au fost însă expediții luxoase, iar singurele amintiri pe care le are din călătoriile sale sînt miile de poze și vederi pe care le-a colecționat din toate colțurile globului, pe unde a reușit să meargă. „Să știți că nu caut cazări de lux, nu trebuie să mănînc nu știu unde. Cînd ești într-un mediu așa de plăcut și în care ți-ai dorit să ajungi nu mai contează ce mănînci și unde dormi. Te bucuri din plin. Hrana aia sufletească este nemaipomenită”.
Fotografia unei realități sumbre
Iar din toate locurile pe care le-a vizitat, doar negativele le-a păstrat pentru ea. În februarie, doamna Magdalena a realizat o expoziție cu fotografiile sale la Muzeul de Artă din Roman, pe care a vizitat-o în fiecare zi, explicîndu-le curioșilor despre locurile prin care a fost. Cu ei, s-a întors cu submarinul la bariera de corali de lîngă Groapa Filipinelor, a vizitat din nou China și Japonia, a urcat treptele pînă la statuia lui Iisus din Rio de Janeiro, s-a descălțat să poată intra în moscheele din Abu Dhabi și a escaladat din nou piramidele ca să se coboare în mormîntul lui Tutankamon.
În toate locurile în care a fost, s-a atașat cel mai puternic de suferința oamenilor. Femeia oftează, își dă jos ochelarii cu ramă groasă, îi șterge ușor cu o cîrpă și spune pe un ton rece, resemnat. „Lumea bună nu se duce în India pentru ca zice că e mizerie. Oamenii nu migrează, se mulțumesc cu ce au și sînt săraci și muncitori. M-am urcat în Nepal și am văzut cum își acceptă soarta, își duc durerea vieții acolo fără prea multe comentarii. Același lucru l-am văzut și în Bolivia, unde își creșteau lamele și alpacaoua lor pe cîmpurile vitregite. Casele sărăcăcioase nu erau nici măcar vopsite, din chirpici”. Tușește ușor și își odihnește bărbia în pumnii adunați în dreptul gurii. Cînd se întristează, femeia din fața mea nu mai seamănă cu cea din pozele expuse la muzeu. Un val de riduri îi acoperă fruntea și zîmbetul mereu prezent în fotografii, se pierde repede în colțurile gurii.
Supărarea nu se lipește însă pentru mult timp de ea. Își aduce aminte rîzînd și acum de felul în care se chinuia să le explice prietenilor faptul că pe ea o excursie o costau fie economiile pe doi ani de zile, fie împrumuturi pentru aceeași perioadă. „Un împrumut, o economie, eu sînt pensionară, îmi pun pensia deoparte, mai am aici un salariu. Nu mă duc nici pentru lux, nici pentru paradă. În țară nu prea îmi permit multe lucruri. Cînd discut cu oameni care merg aici la Mamaia sau nu știu unde, văd că eu cheltuiesc mai puțin într-o excursie-n afară. Și n-am un loc în țara asta unde n-am fost.” Deși ascunsă, mîndria din vocea femeii mai scapă cîte-o notă abia simțită, mai ales cînd vorbește despre familie. Fiul ei cel mai mare este plecat în America și ea abia ce s-a întors din Germania, unde venise el cu munca, și îl văzuse. Deși acesta își „iubește țara” a plecat într-un loc „în care munca este respectată și plătită bine”.
În căutare de albastru
Printre amintirile atîtor drumuri, în visele agitate își mai fac locul și cîteva pe care, cu timpul, doamna Magdalena ar fi vrut să le lase uitării. În urmă cu doi ani de zile, cînd avionul care pleca din Rio de Janeiro cu destinația Paris se prăbușea undeva în Oceanul Atlantic, femeia care tocmai se întorsese dintr-o excursie prelungită în America de Sud își plănuia următorul drum, spre Africa, la o cafea în bucătărie. „Cînd s-a întîmplat tragedia mă gîndeam că doar ce fusesem acolo și m-a păzit din nou Dumnezeu”.
Din nou, pentru că în 2004 a fost cu o barcă din bambus, „ca o coajă de nucă”, la insula lui James Bond „pentru că s-au filmat foarte multe filme de-ale lui acolo”. Pleca din Bangkok, din Thailanda și voia să viziteze insulele „răsărite ca o stîncă din apă”. „Era un cer senin, era o zi superbă de vară la ei și ne pregăteam să mergem, fiind acostați pe insulă, la masă. Deodată, a început să se stîrnească un vînt și cerul s-a închis la culoare. Pe platforma pe care eram noi erau mesele așezate pentru prînz și fața de masă a început să zboare cu sticle și tot. Eu făceam poze și am văzut că din plină zi s-a făcut noapte și a început o ploaie torențială, iar oamenii spuneau că sînt semnele unui tsunami”.
Din interoriul casei în care stătea, femeia s-a apropiat de fereastra dinspre care șfichiuia vîntul. A văzut că oceanul avea aceeași culoare de albastru ca atlasul pe care îl avea acasă, de mică. „Am zis că acolo este sfîrșitul. N-am intrat în panică, am fost chiar consolată. «Domnule, a fost prea frumos să meargă mai departe»”.
Cătălin HOPULELE
Adaugă un comentariu