Groapa cu eroi
Povești fără timbru 18 octombrie 2011 Niciun comentariu la Groapa cu eroi 16Pe vremuri, aici nu fusese ținut. Lighioanele se-alungau unele pe altele, iar numai uneori oamenii cu pușcă se-amestecau în tranșee săpate de ploi și rădăcini de copaci, căutînd o pîndă prielnică. Apoi, alți oameni, cu mîna obișnuită cu tocul de armă au fost aduși, să stăpînească și să trăiască laolaltă. Veterani de război. Mai bine de jumătate de veac leagă oamenii din Vîna Rece, unii de alții. S-ar zice că se cunosc între ei, ca o familie, împărtășind același trecut, aceleași tare și leacuri de vindecat răni sufletești. În ’45, satul acesta din Buzău a fost săpat în munte special pentru veterani și numai pentru ei, întemeiat ca o colonie de viteji condamnați să se odihnească. În fiecare casă sălășluia un erou, să spună povestea fiilor și-apoi să le-arate decorațiile și armele ascunse în cufere, copiii să le păstreze și să se bucure de parcă ei înșiși ar fi făcut istoria. „Mai aveți vreo scrisoare, din război, de la soțul dumneavoastră?”, întreb. „Nu păstrez așa ceva”, îmi taie cuvintele oțelit o bătrînă cu ochii de culoarea furtunii și basma neagră încolăcită în jurul feței.
Ion Bercea. Radu Bercea. Costică Roșu. Ei au fost primii. Luptaseră la Don. Fuseseră decorați. Apoi au venit pe rînd, soțul Mariei, Gheorge Drugău, apoi fratele mai mic al Anicăi, al cărui nume, odată cu moartea Anicăi de acum 18 ani, a fost uitat. Apoi soțul Anei Mihalcea. Apoi tatăl lui nea Tudose împreună cu nea Tudose și mama sa. Apoi Tudor, soțul altei Marii Drugău. Apoi au venit Dinu Știrbulescu și Constantin Tristea, despre care oamenii din Vîna Rece nu pot spune cu certitudine dacă au fost în război, au ba, însă ultimul dintre ei nu mai locuiește unde a fost priponit acum 55 de ani, ci în Bălănești, un sat din apropiere. Vorba vine, apropiere. Aici nimic nu se află aproape. Nici măcar țintirimul, unde, dacă s-ar ajunge cu ușurință, probabil că fiii, norele și nepoții ar merge mai des, ar citi numele de pe morminte la lumina lumînărilor și-ar ști dintr-o suflare care au fost cei 10-15 veterani, soții, socrii, părinții sau bunicii în cinstea cărora s-a netezit pămîntul acesta de munte, ca să le facă loc de case și familii. Ghetoul sălbatic de-atunci și-a ținut locuitorii departe de orașele care-ncepeau după război să se-ngroape-n beton. „Eroii erau periculoși. Trebuiau deportați înăuntru, cum s-ar zice, ca să fie aproape, supravegheați, dar izolați. Ce recunoaștere?! Ce merit?! Ne-a îngropat pe toți aici”, avea să pufnescă nea Tudose, cu ochii rotunzi și senin de albaștri.
Jumătate de veac de singurătate
A trecut mai bine de un an de cînd Radu Bercea, ultimul dintre „bătrîni” a fost îngropat. Femeile satului se-adună în jurul meu, într-o mișcare pe loc, tot îndepărtîndu-se și-apropiindu-se-n ocoluri. Sînt tulburate, de parcă numai omenia le-oprește să nu mă adulmece și să se-ascundă înapoi, în casele lor. „Noi nu știm din astea! Nu ne interesează! Toate astea s-au dus! Acum, dacă vreți, vă vorbim despre medicul din sat, care nu vine niciodată!”, îmi șuieră. „Eu eram mică cînd am ajuns aici. Nu-mi amintesc nimic”, se grăbește o femeie cu batic roșu. „Eu sînt prea bătrînă ca să-mi amintesc așa ceva. Nu mai știu ce-o fost. Poate doar ăști tineri să mai știe”, se repede o văduvă pe care pensia de veteran o ajută în aceeași măsură în care o și primejduiește, prea mică pentru a o scuti de griji, dar totuși existentă, astfel încît să nu poată uita de ce și-a trăit viața aici. Numai după îndelungi stăruințe, le-apar vagi în fața ochilor, fantomele primilor „eroi”. „Apoi Costică era un om slab, blond, cu ochii albaștri. Ion și Radu erau blînzi și slabi. Toți erau slabi. D’apoi cum să fie altfel, cînd veniseră din război? Plini de boli și de păcate?!”, își amintește totuși soția unuia dintre fiii „bătrînilor”, care se măritase la 12 ani, în timpul luptelor. Cele mai încovoiate de vreme își împletesc gîndurile înspre balurile de la Căminul Cultural. Acolo se adunau și niciodată nu discutau despre război. „Ei între ei vorbeau, cum nu?!, da’ cine să-i asculte? Îi lăsam să hodorogească de-ale lor, că altele ne mîncau sufletul pe-atunci. Foamea. Sărăcia. Pustietatea. Astea se-ntîmplau și noi despre astea vorbeam. Războiul, ducă-se pe pustii, era terminat, trecuse”, își înșiră cuvintele o bătrînă, apărînd cu-o voce usturătoare amnezia oamenilor ei.
Istoria vieții private de-amintiri
Mă petrec toate pînă la poarta uneia dintre cele două Marii Drugău, pe care-o desemnează ca fiind „singura care-și amintește mai multe, care a muncit de la-nceput aici, să construiască satul”. Maria, ca o condamnată surdă și oarbă, nu înțelege încă ce caută toată lumea adunată la poarta sa. O strigă în cor de mai multe multe ori, pînă cînd, văzînd că nu răspunde, una dintre femei se avîntă-n casă, s-o caute înăuntru. O găsește și-o scoate afară. Bătrîna privește nemulțumită în jur. Fiindcă nu prea aude și nu prea vede, firește, nu-i place nici să vorbească. A păstrat o singură scrisoare de la soțul ei, de cînd era pe front. „Apăi ce să-mi scrie? Că mă iubește, că să am grijă de copii și să-l aștept, că se-ntoarce”, îmi strigă cuvintele fîstîcindu-se, de parcă i-ar fi rușine să vorbească despre iubirea din tinerețe.
Insignele și decorațiile lui, le-a dat nepoților, „cînd erau mici, să se joace cu ele”. Ea știe foarte bine „ce dihanie o făcut satul ăsta să se-ngroape în munte. Noi n-am venit aici c-am vrut. Am fost obligați. Familiile noastre erau toate de prin alte părți, unii veneam din părțile Bucureștilor, alții din părțile Sucevei. Apăi ne-o strămutat după bărbații noștri, care-au primit aici pămînt să-și ridice case. După război, n-aveam cine știe ce zestre, da’ și pe aia pe care-o aveam n-am putut-o aduce. De nici unele nu erau. Și fără neamuri și fără ajutor tot timpu-i greu, d’apoi pe-atuncea. Ne-o lăsat în sălbăticie, rupți de-ai noștri, să ne descurcăm. Asta o fost”, îmi tîlcuiește bătrîna domol de ce locul acesta e întors împotriva lui însuși. Pînă în ’74 n-a existat electricitate, dar drumuri nici pînă acum nu s-au făcut. Copiii au învățat mereu să meargă la școala din alt sat, Cozieni, înotînd prin noroaie, purtîndu-și straile bune în traiste, ca să se schimbe cu ele numai cît se aflau sub ochii dascălilor. Femeia răsuflă adînc și mîngîie scrisoarea pe care-a păstrat-o într-un volum de Eminescu. La fel cum insignele din război deveniseră jucării în mîinile nepoților, războiul însuși însemna pentru ea un șir de scrisori de dragoste, sfîrșit odată cu venirea aici „unde n-aveam unde sta, nici ce mînca”, iar „eroii patriei” erau cei vinovați pentru prezent. Numai pentru nea Tudose războiul nu era pecetluit în trecut. El avea nevoie să-și amintească fiindcă, la vîrsta lui, numai puterea de-a se indigna îl mai ținea în viață, fiind un „vinovat”.
Veteranii pustiului
Fusese vînător de munte în anii ’50, tatăl său ajunsese pînă la gurile Donului, luptase în Odesa și căzuse prizonier în Germania. Îmi povestește cum „contingentul 45 a fost tocat” și cum el și-a păstrat armele pînă în ’65, cu toate că ar fi trebuit să le predea. „Eu înțeleg foarte bine. Comuniștii ne-au adus aici, fiindcă ne considerau periculoși. Au făcut satul ăsta pentru noi, ca nu cumva să ajungem la orașe, să semănăm dezordine, prin ce-am fi putut spune. Au zis că ne-au dat pămînturi, ca să ne despăgubească pentru război, dar ne-au dat niște pămînturi sălbatice, înadins, ca să ne țină sub observație și să ne izoleze. Iaca, de asta, pe-aici nu se găsesc morminte de eroi. Ne-au răsplătit aducîndu-ne-n pustiu. Ăsta-i sat în cinstea noastră?!” și nea Tudose se-ncruntă. I se amestecă amintirile. Zice că de asta oamenii de-aici nu-și iubesc eroii, fiindcă „noi sîntem vinovați că nevestele și copiii noștri au crescut aici, în mijlocul munților, fără de nici unele”. Se plimbă prin livada abruptă și mormăie despre frig, foamete, păduchi, moarte și „iaca, răsplată! Le-a ieșit cum au vrut. Nici familiile noastre nu ne țin minte!”. Precum a celor „bătrîni”, și făptura lui e subțire și mică, de parc-ar sta să se topească sub căderea serii.
Rugul aprins în ogradă
Satul s-a pustiit odată cu întunericul și ploaia rece umple aerul, făcîndu-l să pară un abur subțire. În fugă, o femeie încă tînără, de vreo 50 de ani, se îndreaptă spre mine. Stă în una dintre ultimele case din Vîna Rece. Respiră adînc și tremură. În mînă ține o folie de plastic pe care se sfiește s-o îndepărteze, fiindcă apa ar distruge foaia îngălbenită dinăuntru, scrisă cu litere negre și roșii. „Tatăl meu a primit-o. E de la Mareșalul Antonescu. O recunoaștere a meritelor din armată. Eu am încercat să păstrez tot. Am și niște insigne și decorații”. Ea n-a trăit în satul acesta. S-a măritat și-a plecat în sudul țarii, apoi s-a mutat în Buzău. S-a întors numai cînd „bătrînul” s-a îmbolnăvit, „că n-avea cine să aibă grijă de el”. Poartă în ea o melancolie furioasă cînd își amintește de copilăria de-aici. „Era cumplit. Trebuie să fie de-nțeles. Un sat în care oamenii cei mai de seamă sînt îmbolnăviți de război și își îmbolnăvesc familiile”. Se-oprește din vorbă, apoi, de parcă ar înghiți în sec, pentru a-și întări hotărîrea, sculptează ca-ntr-un lemn tare, cîteva cuvinte. „Totul trebuia să fie ordine și disciplină. Nici unul nu admitea c-ar fi greșit vreodată, iar dacă nu-i ascultai, se-nfuriau. Fuseseră în război așa că pe toate le știau mai bine. Cînd au îmbătrînit, au început să vorbească numai despre război. Își închipuiau mereu că vin ba rușii, ba germanii. Tata, înainte să moară, îmi cerea să-i usuc pîinea, să nu mucegăiască și să i-o dau pe urmă muiată în ceai. Nu se mai putea ridica din pat. Era ca un copil mic. Eu îl hrăneam, eu îl spălam, eu îl schimbam. Îmi zicea să baricadez ușa, să acopăr ferestrele. Începea să urle, dacă vedea că nu închid ușa cu zăvorul sau dacă trecea lumină prin geamuri. Așa au făcut toți”.
Îi înțelege pe oamenii de aici, că s-au răzvrătit și n-au mai putut să-și amintească ceea ce-au auzit de prea multe ori. „Cînd m-am întors, deja o mulțime dintre scrisorile și insignele lu’ taică-miu au fost aruncate de oamenii care-aveau grijă de el”. Ea nu mai vine decît la sfîrșit de săptămînă în satul acesta „cu oameni proști și bolnavi”, după cum îi numește. Bolnavi de singurătate, izolare și exasperare, precum cei care trăiesc în casa de la mijlocul uliței. Aceia s-au apucat s-adune acum două săptămîni, în mijlocul ogrăzii, toate scrisorile, decorațiile, fotografiile și insignele părinților. Voiau să scape de „gunoaie și vechituri”, fiindcă făceau curățenie. Așa că le-au dat foc.
Oana OLARIU
Adaugă un comentariu