Cronica unei familii fără nume
Navighează pe-o pagină de carte 24 octombrie 2011 Niciun comentariu la Cronica unei familii fără nume 6„Oderint dum metuant” (n.r.: „Să mă urască, dar să se teamă”) pare să fie motto-ul după care se ghidează stăpînul de drept al moșiei portugheze, un om deopotrivă urît și respectat, demn de cuvintele lui Caligula. Bunicul cel despotic este, fără să-și dea seama, protagonist într-un roman rupt parcă din universul lui Gabriel Garcia Marquez.
Chiar dacă povestea se centrează pe acțiunile întreprinse de bărbați, aceștia nu primesc nume pe parcursul cărții.
Doi frați, dintre care unul bolnav de autism, iar celălalt, preferatul familiei, tatăl lor și bunicul, veritabilul „vechil pe moșie”din cărțile de istorie, sînt actorii cărții. Ei încearcă pe rînd să păstreze prosperitatea proprietății, fiecare dorind să înlocuiască metodele celui de dinainte. Tatăl își concentrează întreaga existență în a nu semăna cu bunicul foarte autoritar și, mai tîrziu, devine un personaj slab, lipsit de personalitate și de inițiativă, ușor de manipulat și fără direcție. Aceste diferențe dintre membrii moșiei ascund, totuși, trăsături comune, adevărate „moșteniri de familie”, cărora ei nu li se pot împotrivi.
Un roman ca o cronică de familie care marchează povestea unui eșec, din perspectiva a trei generații. Proprietarii moșiei sînt bîntuiți de insomnii, iar istorisirile lor sînt frînte, sacadate și incoerente. Cînd bunicul își obliga argații să muncească pe terenuri mai mult decît se putea, în mijlocul povestirii apare o bătrînă, despre care se spune că ar fi imaginea morții. La fel se întîmplă și atunci cînd unul dintre frați își amintește de mama sa, în timpul copilăriei. Alături de ceilalți membri ai familiei, frații sînt însoțiți de singurătate și de întruchiparea ghinionului.
Romanul „Arhipelagul insomniei”, de António Lobo Antunes, afișează o Portugalie a trăirilor intense și a eșecurilor implacabile, sub forma unei moșii “în care, deși totul e la fel, lipsește aproape totul”, cum o descrie unul din personaje.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu