Adevărații suporteri nu trec pe roșu
Cap în cap 17 ianuarie 2012 Niciun comentariu la Adevărații suporteri nu trec pe roșu 0Chiar s-a întîmplat. În timpul Cupei Mondiale din 2010, după ce Japonia a învins Danemarca, un videoclip filmat în Yokohama a făcut turul lumii. Suporterii niponi ieșiseră în stradă să-și manifeste bucuria în mod organizat.
Cînd semaforul era roșu, treceau înapoi pe trotuar. Cînd era verde, ocupau zebra, țopăiau, strigau, se îmbrățișau. Iar roșu, iar treceau pe trotuar. Erau și polițiști de față, stăteau, oarecum alertați, cu ochii pe ei. Huliganii japonezi, s-a spus atunci, sînt cei mai politicoși din lume. Politicienii de la Tokyo nici nu trebuie să-și bată capul cu o lege împotriva violenței în sport. E suficient să aibă un Cod Rutier bine pus la punct.
Japonia e așa, un ideal. Pentru ca ultrașii să nu treacă decît pe „verde”, e nevoie de mii de ani de exersat regulile de politețe. Comportamentul nostru, al românilor, față de reguli are cu totul altă istorie, de-a lungul timpului. Avem o lege modificată de combatere a huliganismului, dar, lucid vorbind, nu legile ne lipsesc. Ci reflexul de a ține cont de ele.
În legea nr. 4/2008, „legea lui Dragomir”, sancțiunile erau opționale. Autoritățile „puteau dispune” interzicerea accesului pe stadion, amendarea sau suspendarea terenului. A fost nevoie de un incident precum cel de la Petrolul – Steaua, adică un huligan intrat pe teren să amenințe viața jucătorilor, ca să apară o lege mai clară, cu pedepse mai dure și mai ferme, după model britanic. Categoric, și varianta îmbunătățită are lipsurile ei. Suporterii se tem de abuzurile jandarmilor, de încălcarea drepturilor civile. În Anglia se discută despre asta de mai bine de 12 ani, de cînd ultrașii recidiviști pot primi interdicție de a călători în străinătate, în caz de meci în cupele europene. Subminează prezumția de nevinovăție, s-au alarmat apărătorii libertăților cetățenești. Trebuie menționat că un huligan nu ajunge să-și predea pașaportul decît dacă a subminat și el, înainte, siguranța și liniștea publică sau drepturile microbiștilor de a vedea meciul, nu lupta lui cu stewarzii.
E spinoasă discuția, dar necesară. Mai importantă decît textul de lege în sine. Pentru că de reacția părților implicate depinde atmosfera dinăuntrul și din jurul stadioanelor. Iar ceea ce îngrijorează, în cazul fotbalului nostru, nu e că jandarmii scad în popularitate. Sau că ultrașii nu respectă culorile semaforului. Cînd șefii de cluburi sar pe mașini, în piețe publice, nu se mai pune problema, nu? Îngrijorează complicitatea interesată a cluburilor sau lipsa lor de interes, care e tot complicitate, în materie de fenomenul ultras. Conducătorii echipelor fraternizează în secret cu galeriile (cazul Petrolul), apără huliganii (cazul dinamoviștilor arestați în Bulgaria), jucătorii ascund petarde în fulare și le aruncă în tribune. Măsurile de securitate se aplică într-un mare stil iresponsabil (firma de pază cu un singur angajat, restul „recitatori” de ocazie pe YouTube). Instigările la violență sînt la ordinea zilei și vin tocmai dinspre vocile intens mediatizate ale fotbalului. Pînă acum, nu le-a pedepsit nimeni. Nici măcar o condamnare simbolică.
Cînd iarăși se va umple paharul, va mai apărea o lege contra violenței pe stadioane. Dar textele cu paragrafe, oricît de englezește ticluite, nu atacă sursa răului. Nu putem avea un fotbal civilizat fără o societate civilizată. Asta depinde de noi, nu de legile și politicianismul a la Mitică. Depinde de atitudinea noastră față de reguli. Nu sîntem japonezi, în privința asta putem sta resemnați, dar putem face unele eforturi. Să trecem numai pe „verde”, de exemplu. Trebuie să începem de undeva. În timp, vă veți convinge, are legătură cu fotbalul. La fel ca orice altceva.
Maria ANDRIEȘ
Adaugă un comentariu