Nerăbdarea

De departe, România pare a fi aşezată pe un butoi cu pulbere, un stat cu politicieni de­cişi nu să conducă decent o ţară, ci să se con­du­că pe ei înşişi cît mai sigur spre indecenţă. Ca­zul Dan Şova este, în acest sens, doar cireaşa de pe tort, ultima picătură a unui pahar care a de­venit de mult timp găleată, hazna.

Românul este, din fire, un tip care rabdă şi care încasează multe, în numele…multor ches­tii, căci nu pot să le numesc altfel: compla­ce­re, moleşeală, bun simţ, răbdare, a zecea şansă, dezinteres, plictis, saturaţie. Românul este şi o persoană însă care, atunci cînd poate ple­ca, în loc să schimbe ceva ce fatalitatea îi şop­teş­te ca fiind imuabil, pleacă. De tot.

A venit însă se pare timpul în care procen­tul de români dispuşi să-şi caute fericirea pe al­te meleaguri s-a terminat. Ba chiar a venit vre­mea în care procentul de români deja ple­caţi dar care acum, după ce au văzut cum se trăi­eşte. Dincolo, vor să revină şi să-şi schim­be ţara în bine, a crescut. Plus un gest neaş­tep­tat, dar care parcă trebuia să se întîmple odată şi odată: românii din ţară s-au săturat şi ei de faza asta de tranziţie, de interimat, care tot du­rează de la Revoluţie încoace. Mămăliga es­te deci pe cale să explodeze, adevărata Revo­lu­ţie să se înfăptuiască, nu atunci, ci acum, pri­măvara să semene a renaştere. Of!

Primul semn a fost dat de diasporă şi de românii din marile oraşe ale ţării în timpul alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2014. Al doilea vine acum, odată cu tensiunea ca­re tot creşte cîte un pic, cîte un pic, în ritmul ares­tărilor şi reţinerilor efectuate la cererea DNA. Al treilea e un pas, cel de azi, de vi­ne­ri 27 martie, cînd românii din mai multe ora­şe ies în stradă împotriva imunităţii parlamentare. A superimunităţii, de fapt. A oa­me­nilor care sunt mai presus de lege. Parisul a făcut-o aseară, 26 martie, la Trocadero.

Trăim vremuri interesante, pasionante, care vor schimba nu nu­mai ţara ci şi imaginea ei. Vremuri în care co­rup­ţia devine un obiect/obicei/cusur lepros, pe care nimeni nu-l mai vrea, nici în ogradă, nici în suflet. E bine. Stînga, la putere, cred că nu a priceput încă un gest elementar: cînd pro­miţi diverse măsuri de integritate este bine să te ţii de ele, căci altfel ele se fac bu­me­rang.

Aud, de aici, din Paris, unele voci care spun că totul se întîmplă pentru că românii nu mai au răbdare, iar tonul lor este vag …mi­rat. „Nu mai au răbdare, uite, oamenii aştia, vor ca totul să se întîmple peste noapte, din senin!” Aş vrea să cred că 25 de ani e o viaţă de om. O generaţie, cea prezisă de Silviu Bru­can pentru ca România să se schimbe. Nu mai e loc pentru răbdare pentru că timpul nu mai are răbdare. E suficient, totul, sincer. S-a aş­tep­tat prea mult, şi de la dreapta şi de la stînga, es­te rîndul intelectualilor, acum, să apere cetatea. Al oamenilor simpli. Căci politicie­nii, ei bine, nu au învăţat cum se face politica.

Un Bertrand Russel, dacă ar observa şi România, şi dacă ar fi fost contemporanul nostru, ar fi spus că „iată, invidia iar face democraţia să avanseze”. Doar că nu e aşa: de data aceasta nu invidia va face democraţia să fie cu adevărat democraţie, stat de drept, ci doar cuţitul (şi corupţia) care au ajuns la os.

de Iulia BADEA-GUERITEE

Text publicat pe adevărul.ro