La mica înțelegere cu Sfînta

Iașul își plătește an de an tributul cu nu­me de sfînt către cetățeni. În frig și cu­prinși de friguri, oamenii vin în preajma Sfintei Parascheva să se adăpostească sub o iluzie curată. Întru misiunea ier­tă­rii păcatelor și speranța îndeplinirii do­rin­țelor fără de nădejde, ei își pun, în orb, sufletul în slujba unui miracol. Între timp, micii se prăjesc la focul indiferen­țe­lor, crucile atîrnă sfințite doar de mîna co­merciantului. Corturile vin să a­dă­pos­tească tranzacții și nu vocații. Orgolii de tre­cători grăbiți se ciocnesc, la propriu, iar ploaia bate asfaltul și fețele oameni­lor ca pe un covor îmbîcsit. Cîțiva se roa­gă, în continuare, la o coadă al cărei sfîr­șit îl vor cît mai departe. Spre is­pă­și­re, nu de alta.

Mereu Iașul ține să își etaleze valorile de ziua lui, plătindu-și astfel, datoria față de cei care îi fac cinste. Prin și printre gropi, în 2012 a răsărit Palasul, un tirist a fost medaliat cu aur la Jocurile Olim­pi­ce de la Londra și o mînă de oameni cu grijă pentru cultură au vegheat să se des­chidă, în sfîrșit, după șase ani, Sala Mare a Teatrului Național. Toate relele au fost uitate, învăluite în grai moldovenesc, cît să capete o strălucire de plastic. Aplauzele îmbrățișează mîini care nu s-ar atinge sub nici un chip. Între timp, ploa­ia umple băltoace adînci, iar ma­și­ni­le stropesc furioase, cascadele de oa­meni curgînd către cele sfinte.

Iașul ține ca, măcar o dată pe an, ca tot pentru ce plătește să fie sărat ca ham­si­ile, rece ca berea la dozator și ieftin ca blănurile luate de la țigani. Să fie stră­lu­ci­tor ca o podoabă luată de la tarabă, ieftin ca o boarfă de la tîrgul de haine și ex­presivă ca un concert cu Smiley și Connect-R. Kürtos Kalács să aibă gust de miere și nucă, ca înfrățirea autentică. Pînă la urmă, oamenii sînt orbi, nu? Fie că e soare, fie că plouă, lor le țin de cald moa­ș­tele Sfintei Parascheva pe care de-a­bia dacă apucă să o atingă cu vîrful buzelor.

Pe 14 octombrie, ieșenii consimt să ia­să din casă pe ploaie, să se ude pînă la piele ca să fie – dacă nu fericiți sau mul­țu­miți – măcar învredniciți de un prilej de-a se bucura. Și chiar dacă artificiile nu vor reuși să le aprindă speranțele și Sfînta să le ostoiască durerile, măcar se vor fi împărtășit la botul calului din plă­ce­rile simple, precare, ale lumii. Dintr-un a­șa spi­rit de solidaritate vor fi uitat de ne­­grul de sub mantaua valorilor și vor mer­­ge, ca șuvoaiele de pe străzi, spre scur­­ge­­rea iluziilor. Fiindcă pe 14 oc­tom­brie se plătește datoria de cetățean cu i­ni­ma des­chisă.

Laura PĂULEȚ