Patriotism de sesiune

Sîntem mai uniți ca niciodată. Nu fiindcă se apropie 24 ianuarie și ni se deș­teaptă reflexele naționaliste, ci pentru că sîn­tem tocmai la mijlocul sesiunii. Ce me­­morie socială, ce trecut istoric, cînd a­­vem prezentul concret plin de proiecte cu deadline-ul „ieri” și examene de care a­flăm de-abia cu o zi înainte? Acum este vre­­mea cînd ne strîngem toți laolaltă prin camere de cămin s-o scoatem la ca­păt fără prea multe restanțe. E ceasul sin­gu­­­relor momente din an cînd sîn­tem u­niți în aceleași rațiuni și simțiri.

Ne împrietenim cu cei mai antipatici co­legi și cu cei mai notorii tocilari, doar ca să trecem puntea măcar cu un cinci, ori să scăpăm de „cuiul” facultății. Re­luăm legătura cu prietenii de care ne-am dis­tanțat în scopuri pur utilitare, mizînd pe faptul că mai păstrează pentru noi mă­car o rămășiță de drag, în virtutea căreia să ne dea lucrările lor ca să ne inspirăm din e­le. Apoi le traficăm fără rușine prin toa­te mijloace disponibile, dintr-un con­si­­­de­­rent caritabil, ca să fim siguri că a­jung la toți cei aflați în nevoie.

Negociem care dintre noi să fie acela care să se dea bine pe lîngă profesori și, e­ventual, să-i mai dea like la vreo poză sau la vreo postare pe Facebook, ori să ceară amînarea termenelor limită. Fa­cem rost de adrese de Me­ssen­ger și de numere de telefon ne­ști­ute, într-un timp re­­­cord. Construim povești lăcrimoase și fru­mos închegate, mai ceva ca reporterii experimentați. Ne căciulim fără rușine, ne prostituăm academic, ne prefacem cei mai inocenți din lume, doar doar să în­che­găm un grup care să poată protesta e­fi­cient în fața pretențiilor exagerate ale pro­fesorilor.

Exploatăm cu nerușinare șeful de gru­pă, storcîndu-l de toate informațiile pe care nu le-am aflat fiindcă în timpul anului nu ne-am găsit vreme să trecem pe la școală. În chip de recunoștință, îi re­pro­șăm că nu este un lider bun, pentru că nu ne-a programat examenele în săli în care să se poată copia. Totuși, încercăm să gă­sim so­luții în acest sens și, în loc să ne pu­nem mintea să învățăm, gîndim, a­se­me­nea unor hackeri de meserie, o rețea prin care „informația” – adică fi­țui­ci­le – să circule eficient și să ajungă la toa­tă lu­mea. Îi vezi pe toți cum se gră­besc să scrie mai repede de pe telefon ca să-l mai poată „poști” și cu altul, care abia di­­mineață a aflat că are examen și nu a a­pucat să-și pregătească nici măcar o co­­piuță.

Le facem pe toate astea aproape în fiecare sesiune, trăind intens sentimente ca solidaritatea, resimțim autentic empatia și înțelegerea, percepem unitatea și conștientizăm nevoia de apartenență la o aceeași unitate și într-un același spirit de grup. Nu ne dăm seama însă, că el es­te, în dinamica și haosul lui, unul pur ro­mâ­nesc.

Laura PĂULEȚ