Spectacolul de pe urmele Sfintei

Există ceva spectaculos la făpturile care gravitează în jurul Sfintei Parascheva. În pelerini, în jandarmi. În preoți, în cerșetori. Există ceva în e­pui­zarea bătrînelor care îngenunchează lîngă racla Sfintei, fără a mai putea înainta nici un pas. În încăpățînarea părinților de a-și împinge cărucioarele neîntrerupt, uneori cîte 16 ore. Există o disperare împărțită, în doze inegale, între toți oamenii care pășesc în capitala Moldovei în această perioadă. Dar e dublată și de speranță. De pasiune. Și de credință.

Există ceva, la Iași, de Sfînta Parascheva. Ceva ce nu poate fi explicat, o stare intangibilă dar pe care aproape o vezi plutind prin aer, de la tarabele cu pielării pînă la talciocul cu papuci. La Iași, de ziua Sfintei, sacrul și profanul se întîlnesc și nasc în urma lor contradicții acoperite de fumul de tămîie care se ridică dinspre Mitropolie. Pentru cîtă deznădejde se naște, atîta speranță pulsează din piepturile oamenilor. Fiindcă în weekendul care a trecut, pe străzile care se preling dinspre Mitropolie spre Bahlui, pelerinii și-au lepădat, din nou, păcatele. Pentru că există, într-adevăr, o vamă a sufletului, și aceasta care începe încă de la primii pași în gara Iașilor. O vamă a începuturilor, atît pentru credincioși cît și pentru cei care preferă, în această perioadă, să se închidă în case. Pînă și orașul și-a legat soarta de sărbătoarea religioasă, serbîndu-și an de an istoria, tradiția și oamenii deodată cu unul dintre cele mai mari pelerinaje care există în România.

Iar, în acest amestec, problemele par că se estompează. Teii de pe Ștefan cel Mare vor putea fi plantați și mîine, trenurile vor zbura peste bariera de la Uricani, iar praful de pe șantiere se sedimentează în adîncul conștiinței noastre. La suprafață rămînem parcă năuciți, departe de-a putea înțelege din tot mai mult realitatea din fața ochilor noștri. Iar în fața noastră, dincolo de orice prejudecăți, vedem oameni care-și fac un țel în viață de-a veni, cu miile, an de an, se își întindă bocceaua încărcată cu nedreptățile vieții la picioare Sfintei Parascheva. Și oamenii aceștia sînt împliniți. Nu poți să-ți explici altfel bucuria de pe chipul lor pentru fiecare metru de pămînt cîștigat, pentru fiecare stîlp în dreptul cărora își lasă bagajele aduse uneori și de la sute de kilometri depărtare. Nu poți să-ți explici răbdarea lor de a veni pînă la Iași pentru a-și întări credința. Dar, într-un fel, uitîndu-mă pe chipurile lor ostenite, triumfătoare, înțelegi. Le înțelegi suferința și le înțelegi nevoia de a înfrînge. Nevoia unei victorii.

Și astfel, în fiecare octombrie, credincios sau nu, ajungi să te așezi la aceeași coadă cu toți oamenii Sfintei Parascheva. Ajungi să te cuprindă nevoia de a ține în palme intangibilul, de a putea simți, la rîndu-ți, triumful. Ajungi să cauți, umăr la umăr cu ei, izbăvirea, fără a ști ce înseamnă. Și există ceva spectaculos în asta.

Cătălin HOPULELE