Ameninţarea

N-am auzit alarma, dar m-a sunat Betty, să mă tre­zească. Tanti Marcela, gazda ei, a venit dis-de-di­mi­neață de la București, așa că s-a trezit și ea mai repede. A și mîn­cat; chiar dacă-i înainte de zece, e luni dimineață și azi-noapte a stat în redacție pîn’ la unu – unu jumate a­proape, c-a pus și online-ul. Am apucat să mă spăl pe fa­ță și pe dinți, am căutat niște haine-nchise la culoare, să nu le umplu iar de tuș pe toate și-am luat un tramvai că­tre Unirii.

A trebuit s-o aștept zece minute, apoi alte zece-cin­șpe am stat pînă a venit un trei. Am stat în picioare, abia am găsit loc pe barele alea din metal să ne prindem cu mîinile. Era plin de pensionari care se uitau urît unii la alții, că n-aveau locuri destule să stea jos și, cînd nu se-ncruntau așa, se uitau cu jind la tarabele întinse de-o parte și de alta a drumului din Tătărași. La unele-aveau chiar hăinuțe pentru copii întinse pe umerașe, puse la­olaltă cu ziare cu integrame și, ferite mai într-o parte, niș­te cutii din lemn cu mere și ardei gras – roșu, verde și galben. La tipografie am coborît, am sunat un taxi – Betty i-a explicat c-avem de cărat prin oraș preț de vreo oră niște topuri cu hîrtii, că venim la pachet cu 5.000 de exemplare de ziare. Ne-a închis în nas cînd a auzit și ne-a zis să sunăm o mașină din aia specială, pentru bagaje, cu portbagaj mai încăpător, să nu-i stricăm mașina cu-atîta greutate. În final, un tip s-a înduplecat și cînd ne-a văzut cu ziarele pe stativul din lemn s-a uitat la noi, a rîs și-a suflecat mînecile lălîi ale hanoracului și s-a apucat să ridice și el pachete și să le-ndese pe bancheta din spate.

Betty m-a lăsat să stau în spate, așa că m-am pliat în locul ăla mic rămas între ziare și portieră, în timp ce-ncercam să nu mă schimonosesc și să întrețin o conversație cu omul de la volan. Betty se uita pe geam, soarele-i bătea peste șuvițele gri amestecate cu restul blond al părului și, din cînd în cînd, mai dădea din mîini să-mi explice ceva, de parc-aș fi văzut-o. Un ziar dintre cele cîteva care n-au mai încăput în pa­chete a dat s-alunece jos, peste picior și, dintr-un re­flex, l-am prins exact cînd era s-atingă covorașul ăla murdar din cauciuc, din mașină.
M-am uitat să văd cum au ie­șit culorile și, în titlu mare, în deschiderea de pe prima pa­gină – era o vir­gulă. Nu orice virgulă. O virgulă între subiect și pre­dicat. Am făcut o cruce mare, am țipat la Betty și i-am zis – „Fată, cred că tocmai am omorît presa!”.