Animalul de pe Facebook

Văzusem acum cîteva săptămîni pe nu știu ce blog cum un student se plîn­gea într-o postare de vreo cinci mii de semne de cum colegii săi sînt doar niș­te creaturi parazitare ce știu doar să să­rute tandru și cum viața nu i-a mai fost la fel după ce și-a găsit cei mai buni pri­eteni de la care a învățat să copie de pe băncile din amfiteatre. Acum nu vreau să iau apărarea nimănui, însă mi se pa­re un pic ironic să judeci comportame­ntul unor persoane fără să zici ni­mic concret, ci doar să arunci cuțite în stîn­ga și dreapta legat la ochi pentru ca mai apoi să recunoști că oarecum și tu ai promovat fără să meriți. Asta denotă cel puțin conduita unui flecar căruia îi pla­ce să bată apa în piuă.

Îmi amintesc și de postarile pse­u­do-intelectuale ale unor colegi care, de acasă se comportă de parcă în fiecare zi s-ar ține o evidență pentru cine strîn­ge mai multe like-uri pe Facebook (ca­re nu-s puține) cu tot felul de păreri filosofice despre iubire, suflete ră­ni­te, gingășie, Gigi Becali, sau poezii de du­zină. Însă, atunci cînd la cursuri se în­tîlnesc cu ceilalți competitori, înjură mai ceva decît un rapper american a­fl­at la beție.

Însă, bănuiesc că ăsta-i doar unul din­tre obiceiurile de consum ale In­ter­netului, lumea aceea în care din două click-uri și un enter ajungi în propriul tău acvariu. Asemeni unui animal do­mestic, ai grijă de eul tău virtual să nu moară. Ești atent la ce mîncare îi dai, cu cine se vede, cu cine se joacă, sau un­de-și face nevoile. Din cînd în cînd te mai uiți și la alți companioni care mai de care mai îngrijiți, neast­îm­pă­rați, părăsiți sau de-a dreptul urîți, pentru ca la finalul zilei să spui că al tău e cel mai tare, fiecare demonstrînd asta în felul său. Însă atunci cînd îi pui mas­ca lui Spiderman și pelerina lui Bat­man, riști să dai peste Omul Molie.