Bucuria de-a fi fraged

Tata obișnuiește să-mi construiască leagăn din funii și să-mi confecționeze un soi de trotinetă din una-două cutii cu formă rotundă după care umblă prin curte insistent, în special primăvara și toamna. Și face asta an de an. Atunci fac cel mai mult slalom cu așa-zisa mea trotinetă printre copaci și florile de mult sădite în grădină. Vara stau de dimineață pînă seara cu soarele-n cap și caut în minte jocuri de care să nu mă fi săturat încă. Așa se face că îmi înșir regatul de păpuși pe prispa încinsă a casei, că fac pe bucătăresele mexicane, gătind tacos, inspirată fiind de un desen animat sau că inventez jocuri cu prietenele care să includă geanta mamei și pantofii ei atrăgători cu toc. Astăzi însă nu mă joc ca de obicei.

Urmează să avem musafiri. Mătușa de la Vrancea, împreună cu unchiul, ne fac o vizită abia anunțată. Îmi manifest instantaneu entuziasmul, dar nu cu enormă nerăbdare pentru venirea prorpiu-zisă a celor doi, cît pentru punga mică de plastic, umplută de obicei cu dulciuri pe care mătușa mi-o aduce în dar de cînd mă știu. Ea zice că dulciurile fac viața mai frumoasă. Eu pot sigur să o cred. Pe la prînz, motorul mașinii lor se oprește în dreptul gardului familiei mele. De după o fereastră, îi urmăresc cum intră bucuroși pe poartă și-și dau numeroase îmbrățișări între ei. Mă-ntreb ce caută Rex, cîinele lor aici. Ce pufoșenie! M-aș juca nițel cu el dacă mi-aș face curaj să ies afară. Mama mă strigă, chemîndu-mă în bucătărie alături de familie. Fug și mă cuibăresc sub masa din sufragerie, cu gîndul limpede că nu mă va găsi nimeni acolo. E un ascunziș nou ales. Minutele trec, iar eu încep să mă plictisesc de una singură, fapt care mă face să mă furișez afară, cu mai puțină rușine decît înainte. Mătușa mă vede numaidecît și-mi face semn să vin spre ea. Înaintez sfioasă, îi dau un pupic, după care zîmbesc larg cînd Rex se gudură pe lîngă mine. Trei ore mai tîrziu, rudele mele pleacă.

Se-nserează, iar vremea, destul de capricioasă, aduce vînt și aer răcoros. Deși vreau să mă joc cu frunzele căzute și să stau pe lîngă tata în magazia cu ustensile, sfîrșesc prin a mă duce în casă la îndemnul mamei. Pe pat, în spatele unei cutii de carton, descopăr urmele mătușii prin două tablete de ciocolată cu vișine, o cutie de prăjituri, diverse fructe și…o carte de basme. Țopăi ca luată prin surprindere. Ei bine, așa și sunt. Prin fața ochilor îmi trece-acum întreaga zi.

de Claudia Cociug