Fericirea de pe urmă

Mădălina stă pe scaunul din dreptul ușii și privește fără să clipească către laptop. Se uită peste știrile de pe 2-3, pe care le-am corectat eu și de fiecare dată cînd își strîn­ge sprîncenele negre a încruntare strîng și eu, la unison, cu degetele de masa rotundă din lemn. „Asta clar putea fi scoa­să la corectură”, îmi spune în treacăt și eu îmi șterg su­doa­rea de pe frunte pentru c-am scăpat doar cu atît. Sînt abia cîteva săptămîni de cînd mă ocup de paginile de știri și ini­ma mi se strînge ca un purice cînd știu că se apropie du­mi­nica. Ca să mă liniștesc, vin tot timpul mai devreme în re­dacție și-mi beau cafeaua cu Aryna, care mă alintă părin­tește cînd simte că inima mi-o ia la goană. Și lor le-a fost greu la început, îmi spune asta mereu cînd se referă la ea și Betty, așa că-mi mai revin în fire și mă apuc de treabă.

Chiar dacă mi-a luat aproape doi ani să-mi fac curaj și să m-așez la masa de care și-au ros coatele multe alte ge­ne­rații înaintea-mi, cînd am făcut-o, facultatea s-a contopit definitiv cu redacția „Opiniei studențești”. Pe lîngă zile­le de luni, miercuri și duminică, în care ne-adunăm să dis­cutăm subiecte, să dezbatem ziarul proaspăt scos sau să meșterim la următorul, am grijă să nu ratez nicio vineri sau sîmbătă în care aș putea mînca prăjituri de la mama fraților Mihai sau da startul unor petreceri pe cinste, de pe urma cărora să adunăm material pentru glume cît să ne ajungă pînă la întîlnirea următoare.

De drag, mă „spovedesc” săptămînal în fața unor pa­gini îngălbenite de tipar și îmi caut izbăvirea în ele, ca în fața unui Iisus răstignit pe cruce. După căutări, mi-am așe­zat într-o armonie teancul de Opinii pe birou și în el mi-am împăturit gîndurile, exact în locul unde și-au găsit gla­sul și alinarea. Dacă, însă, printre toate astea mă împotmolesc uneori și am impresia că mi-ar fi greu, îmi e de ajuns să mă uit la Aryna și la Lupu și să știu că „iară sîntem grupul ăla” și că toate or să fie ok pînă dimineață, cînd, dacă sîntem cu­minți, putem s-o începem cu o bere rece sau cu mici la ga­ră.

În ultima zi în redacție, eu și Mo o să ne comandăm șaor­ma, o să-l rog pe Lupu să-mi scrie un șah, o să fiu mai aten­tă cu 2-3 ca să nu-i dau bătăi de cap lui Cătălin, o să am grijă să nu o cert pe Betty pentru că nu și-a recitit știrile, pe Florentina pentru c-a scris tîrziu sau pe Ionuț că a pus prea multe virgule și-o să-i spun Malunei cît mi-a plăcut tableta ei. Ş-apoi, cînd o să mă sune domnul profesor ca să schimb titlurile, am s-o fac mai cu responsabilitate şi cu drag. Cert e că toți acești oameni au făcut trea­ba impecabil cînd a fost rîndul lor să-și scrie cele mai frumoase povești în sufletul meu.

Data viitoare cînd cineva ne va întreba de cînd n-am mai cîștigat vreun premiu, am să-i răspund că noi, la Opinia, l-am căpătat de fapt pe cel mai important – ne-am „scris” unii pe alții.