Ființa pentru care timpul nu contenește să se scurgă

Numele meu e Matilda. Nu știu cîți ani am, fiindcă m-am născut înainte ca Universul să apară. Am trăit într-o gaură neagră pînă cînd cineva, despre care nici nu știam că există, s-a gîndit să creeze și alte ființe care să ne semene. Nu am prieteni, nici nu știu dacă am părinți. În fiecare zi mă uit la stele, dorindu-mi să am cu cine să vorbesc. Nu trăiesc pe pămînt, ca toți ceilalți, ci deasupra tuturor, pe un nor făcut din puf și zahăr, unde scriu pe bucăți de cer cu un stilou făcut din stropi de ploaie.

Atunci cînd nu am inspirație, aleg să mă înfășor în fulgere și îmi pun drept podoabe tunetele. Dacă mă plictisesc, mă așez pe un corp ceresc care nu are pereche, iar el mă duce în vizită la constelații, dar acestea nu pot vorbi, doar mă ascultă și mă aprobă. De aceea oamenii văd stele căzătoare și își pun dorințe. Cîteodată, mă duc pe pămînt cu razele de soare. Nimeni nu mă vede, așa că pot asculta toate discuțiile lor. Ah, cît de amuzanți și norocoși pot fi muritorii! Au tot felul de probleme, pe care eu le ador, cum ar fi oboseala de la muncă, plînsul neîncetat al copiilor, prea multe teme la școală ori cățelul ce a ros piciorul canapelei din sufragerie. Această distracție nu durează mult, însă, o dată cu apusul, trebuie să mă întorc acasă. Am încercat de multe ori să evadez, să mă ascund în trupul unui om, ori să fac să fie eclipsă și să nu se mai întunece, dar mereu au fost tentative eșuate de a-mi mări durata timpului petrecut printre voi.

Data viitoare cînd voi veni pe pămînt, cred că voi lua un copil de la orfelinat și îl voi face fiul meu nemuritor. Dar n-ar avea tată. Mmm, atunci mi-aș lua și-un soț. Îi voi face să deseneze pe cer folosind găuri de aer, să arunce fulgere la țintă, să culeagă razele lunii, să așeze stelele în constelații, și să conducă carul cu tunete. Ah, ce familie frumoasă! N-aș mai fi atît de plictisită, iar ei sunt sigură că ar fi mai fericiți aici, cu mine. Să-mi fac planul: copilul să aibă maximum un an, iar bărbatul să fie brunet, cu ochii verzi… Vai, deja e timpul să plec, răsare soarele. Nu-i problemă, mă voi gîndi pe drum. Cu bine, norule! Cînd mă întorc, nu vom mai fi singuri…

de Andreea CIBOTARIU