Geneza fericirii

Copil unic fiind am tînjt mereu după un tovarăș de năzbîtii. Cînd aveam vreo doi ani și mama mă întreba dacă-mi doresc un frățior îi răspundeam afișînd un zîmbet i­nocent, agățat după urechi, că nu vreau să-mi mănînce nimeni dul-ciurile sau să-mi fure dragostea bu­nicii. Cum ceilalți doi frați ai tatei aveau doar băieți, cînd am apărut eu pe lume, scîncind mofturos, a fost clar că aveam să devin diamantul familiei, lucru care l-a încîntat pînă peste puteri pe tata, care a uitat pe dată că-și dorea fotbalist și m-a transformat repede în prințesă.

Pe la șapte ani, doi dintre ve­ri­șo­rii mei s-au mutat pentru o pe­ri­oa­dă în odaia noastră din față și a­tunci cred c-am simțit pentru prima dată că eu tîrîi după mine un gol destul de mare și că lipsa cuiva care să-ți strice cîte-o jucărie sau să-ți îmbrace hainele n-ar putea fi aco­pe­rită de niciun capriciu suficient de bine înrădăcinat. În perioada aceea mă trezeam dis de di­mi­nea­ță și aș­tep­tam ca toată lumea să plece la muncă numai ca să pot da iama în cameră și să îi îndemn la joacă. Ce urîte-mi erau zilele cînd nu mă în­ca­dram deloc în peisajele lor „de băieți” și eram exclusă fără milă cu tot cu mașinuța mea roșie. Au trecut ani buni de atunci, odaia din față s-a transformat în cameră de zi, în ca­să nu mai este aglomerație și nici nu mai stăm la rînd la masa din bu­că­tă­rie. Mașina mea roșie a fost exi­la­tă pentru totdeauna și aruncată, cu roțile în sus, în podul casei.

Nici mormanul de speranțe pe care-l pusesem pe umeri n-a rămas intact, căci și-a mai schimbat și el din formă și din consistență și-a­cum rar îmi mai aduce neplăceri. Golul a căpătat formă de floare și scoate cîte-un mugur de fiecare dată cînd, în zilele urîte de iarnă, eu scot la joacă, printre aburi de cafea și povești din copilărie, aceiași pa­tru ochi blînzi din diminețile apuse.