O ciocolată în patru bucăți

,,Să visezi fără să fie nimic în ju­rul tău din care să îți tragi seva e poate cel mai curajos, dar și mai bolnăvicios mod prin care te ri­dici din smoală și pulbere.” Asta îmi notez în fiecare seară înainte să adorm cu gîndul rău pulsîndu-mi în vene. Dimineața mă răs­colește ca într-un spasm. Nu mai văd nimic dincolo de mine și filele care par mult prea albe, fă­ră cerneală destulă. Cînd insomni­a nu îmi dă pace, singura soluție prin care reușesc să mă redau î­na­poi vieții e să notez pe o pa­gină, mereu impară: ,,Nu mîn­ca toată ciocolata! Mai lasă și pen­tru mîine!”

Reușesc să reînvii în a mia dimineață, cu greu și jale. Două pete galbe­ne, ca niște mărgele minuscule îmi apar în colțul drept al arcadei stîngi. Cînd ies din casă, cele două se camuflează, odată cu aroganța ce mă lo­veș­te de la fiecare intersecție de stradă. O deprimare confuză cu ne­vro­za îmi susține corpul cu schelet din pînză de păianjen. Aș vrea să mă cu­noști, dar tu vezi în mine doar un semn de întrebare, cîteodată tranformat într-o exclamație de îngrijorare.

Ți se pare că aș fi hidos, diform, cumva atipic? Mi-am văzut odată tă­rîmul de poveste, nu a fost printr-un dulap, gaură de iepure, cameră îm­bîcsită de prea multe amintiri, nici măcar o pădure sau un munte vră­jit. A stat ascuns între două coperți, trimise prin orizonturile lumii, cu de­dicația și semnătura mea puse într-un colț. Sunt multe, dar s-au ră­tă­cit prin alte locuri, nu și în orașul bosumflat în care trăiesc.

Dar asta e, continui să mă mișc printre oglinzi și iluzii, care odată își vor găsi sălaș prin nestatornicia care îmi e esență. Molcom, simplu și con­fuz, așa sînt de acum înainte. Uitat, niciodată!! Neacceptat, mai me­reu! Haide, dorință, mai cutreieră o dată prin mine! Poate o să nimerești destinația corectă!