Tăcere cu iz de nepăsare

Cînd ești mic, ți se face semn discret cu degetul la gură să taci. Sau să îi lași pe cei mai mari să vorbească în locul tău, chiar dacă tu știi cel mai bi­ne ce anume te doare. Că ei sînt mari și că tu încă nu gîndești, că ai plîns doar de cîteva zeci de ori și nu de mii de ori ca ei. Tu pui mîinile la spate și aștepți o schimbare sau o reacție. Dacă nu o să apară nici una, nu ai voie să spui nimic, ești prea mic să ripostezi.

Cînd ești în creștere te răzvrătești la orice și chiar dacă știi că nu ai dreptate acum simți că ai o voce mai puter­nică și că o acoperi destul de bine pe cea a celor care altădată te făceau să taci. Acum au îmbătrînit, vocea le e gu­turală și se pierde ușor, deci nu ar reuși să te convingă. Unde mai pui că nu te pot face să taci mereu pentru că mai tîrziu s-ar putea să îți afecteze per­so­na­litatea și felul de a fi.

Cînd ești deja student, ai impresia că ai crescut îndeajuns de mult încît să îți mînuiești lucrurile primordiale. Ai glas, nu mai ai de­ge­­te puse la gură și zi de zi în­tîlnești alte sute de persoa­­ne cu aceleași păreri ca ale tale. Îți dai dru­mul la voce și ob­servi că pe măsură ce ridici tonul te con­vingi tot mai mult, iar cei de lîngă tine dau aprobator din cap. Și pleacă mai departe să le spună și altora pă­re­rea ta care chiar e argumentată și ar schi­mba ceva. Se adună cîteva zeci de glasuri care cred că strînse în fața u­ni­versității o să atragă atenția. Și o gă­sească pe cineva ca­re o să-i întrebe ce caută acolo, de ce nu își folosesc timpul în mod practic, că oricum nu o să aibă nimeni urechi și pentru ei. Și renunță, oricum erau sătui să li se pună același deget noduros la gură.