Raiul nostru de la București

Pare o evadare pusă la punct ca într-un film polițist, în care ți-ai um­plut o geantă cu nimicuri și-ai fugit fără să te mai uiți în urmă. Cam așa povestesc Dia­­man­tina Cojocaru și mama ei, Valen­tina Brăduțeanu, plecarea din Ba­sarabia. Pentru totdeauna. După ani la rînd în care și-au strîns act cu act ca să dovedească că sunt românce, la înce­pu­tul lunii ianuarie au ajuns în Gara de Nord. Țin minte și acum. Era Sfîntul Va­sile pe stil vechi.

Începutul: „Tatăl meu s-a trezit ce­tățean al altei țări”

Valentina Brăduțeanu are 60 de ani și este de profesie medic neurolog. În foa­ierul unui cinematograf dintr-un mall din București, îi fug ochii pe afișe ca unui copil. Se uită atent la cel din mij­loc, în care Mr. Bean îi zîmbește pe sub sprîncene. Tatăl ei plecase în Al doilea Război Mondial cetățean român. S-a în­tors cetățean al Re­publicii So­cia­liste Sovietice Mol­do­­va. „Degeaba părin­ții lui erau scriși români, el era de-acuma era scris în ac­te ca moldovean”, povestește Valen­ti­na. Cînd s-a născut, și ea a fost „scri­să” moldoveancă: „Dar eu, eu sunt ro­mân­că. Și toți mol­do­ve­nii sînt români”.

Oamenii care zîmbesc

Pe 14 ianuarie, cele două femei ajungeau la București. Nu erau la pri­ma vizită, asta pentru că, pînă să redo­bî­ndească cetățenia, au tot venit să um­ble după acte. Nimic nu le-a părut însă mai frumos ca în ziua aceea. Bucureștenii care gustă un city-break la Paris ca pe o trufanda și-ar face cruce ascultînd-o pe doamna Brăduțeanu. I-ar spune că e naivă și ar trimite-o ime­diat la gura de metrou de la Uni­rii, s-o încolțească cerșetorii. Sau i-ar cere să meargă vara pînă la capăt cu tramvaiul 41, să simtă ce-i cu capitala asta care fierbe din mai pînă-n oc­tom­brie. Dar doamna Brăduțeanu zîm­bește. Așa mult s-a bucurat c-a venit în România, încît îi venea să strîngă în brațe fiecare boschetar din Gara de Nord.

Cînd s-au hotărît să plece, spune Va­lentina, și-a strîns lucrurile și-a trimis fiul să închirieze o mașină. A co­borît în fața blocului, pentru că nu mai avea răbdare să stea în casă: „Ți­neam nepoatele în brațe, ele țineau mo­tanul”. Cînd l-a văzut pe băiat, a fost dezamăgită: „M-am uitat așa la mașinuța aia… Cred că nici noi nu în­că­peam în ea, darămite cu tot cu bagaje. I-am mai dat bani s-o ducă înapoi și să vi­nă cu alta mai mare”. A venit cu o du­bă. I s-a luminat fața doamnei Va­len­tina. Avea loc pentru sacii cu haine și pentru alte lucruri mărunte din casă. N-a mai avut loc pentru bibliotecă: „Li­teratura medicală! Cărțile! Dic­țio­na­re­le!”. Măcar de-ar fi lăsat unul din sacii cu haine, să fi înghesuit dicționarele. Să aibă nepoatele. Că la București sînt scumpe. Toată familia trăiește acum dintr-un ajutor social de 100 de lei, la care se adaugă alocațiile fetelor, 84 de lei. Nu le-ajung pentru nimic. Mănîn­că la cantina săracilor, se amestecă printre boschetari soioși și nu fac nazuri. Au ajuns însă se bucure că nu le ia nimeni bani dacă se plimbă ore în șir prin mall. Doamna Brăduțeanu ar vrea la ci­nema, să-l vadă pe domnul ăsta de-i zîmbește în afiș. Sau să aibă bani de două bilete la Antipa, pentru nepoate.

Ionela SĂVESCU