Ochii care și-au căutat lumina

Dacă nu am fi înconjurați din toate părțile de fum, lu­­­mini colorate care ne intră direct în ochi și de zgomotul instrumentelor atinse cu un soi de plictiseală și ner­vo­zi­­­ta­te, ne-am crede captivi într-o sală de clasă. Mai e­xact, stînd pitiți în cel mai întunecat colț și cu mîinile la spa­te, ame­nin­țați de degetul solistului îndreptat spre noi. „In­spirați-vă, nu vă mai sugeți unii pe alții, faceți lu­cru­ri pentru voi”, ne spune George în timp ce pe fundal se aude începutul me­lodiei „Ochiul cere lumină”. Ace­lași început care ne amin­tește de melodiile de la repre­zen­tațiile de circ care sea­mănă leit melodiei „Pic, pic” de la formația Voltaj, cîn­ta­tă în variantă live. Pentru că in­stru­mentele se aud mai tare decît vocea groasă a lui Geor­ge, încercăm să fu­răm versurile de pe buzele sa­le, însă nu reu­șim decît să ne miș­căm picioarele în tim­pul me­lo­di­ilor. Trebuie însă să recunoaștem că fiecare pie­să ar putea să fie lipsită de cuvinte, ma­joritatea fiind în­dea­­juns de rit­mate încît să ne mul­țu­mim doar să le dansăm.

Pentru că instrumentele se aud mai tare decît vocea solistului, încercăm să ghicim versurile.

„Stînga…stînga…comunicare, dreapta…dreapta comu­­nicare, jos comunicare în somn”, spune aproape șoptit solistul, fixînd pe cîte cineva din public și urlînd gu­tu­ral cu mîna în aer la finalul versurilor. Băieții de la chitară și chitară bas se leagănă pe ritmul melodiei și înclină ca­pul pe spate atunci cînd țipetele publicului ajung pînă la ei. Cei doi zîmbesc prietenos spre noi, în timp ce gîdilă griff-ul chitărilor cu ochii închiși privind pe furiș la so­list. Aces­­ta se uită în public nemulțumit că în fața sa nu sînt atîtea chipuri pe cît s-ar aștepta și dă din cap ne­ga­­­tiv. „Poate data viitoare cînd mai venim pe aici o să fim mai mulți”, spune acesta cu o figură obosită pe care nu se chinuie deloc să o descrețească. „Pă-pă-pă-pă-pă-ră-ră-ră-ră” este refrenul pe care îl cîntăm, chiar dacă nu am venit cu versurile învățate de acasă, și pe care toată lu­­mea dansează clătinînd capul în toate părțile. Ple­te­le fe­telor se mișcă dezordonat, iar băieții își scot telefoa­ne­­le filmînd ba atmosfera de pe scenă, ba pe cea din pu­blic. „Simt cum ceva mi s-a rupt în oasele tale, simt cum ce­va mi s-a rupt în visele tale”, enumeră plictisit solistul ca­re își închide ochii cîntînd mecanic și așteptînd parcă să trea­că mai repede cele patru minute cît durează me­lo­dia.

„Înseamnă că n-ai mai fost și la alte concerte Travka, să vezi că noi nu glumim cînd spunem că plecăm”, spu­­ne solistul uneia dintre fetele din fața scenei care cere cu voce mai tare decît ceilalți încă un bis. Cei care stau în spa­­tele pub-ului nu aud și o iau ca pe o glumă sau ca pe o remarcă pe care ar trebui să o aplaude. Și probabil nici fa­­ta nu a înțeles-o ca pe o aroganță, întorcîndu-se către umă­­rul prietenei sale rîzînd. Unii am perceput-o ca o glu­­mă, alții am ignorat-o, dar plecarea de pe scenă fără o pri­­vi­re către public și fără bis-ul cerut, ne-a făcut să ne sim­­țim pedepsiți. Poate pentru că n-am stat cu mîinile la spate pe durata concertului.