Metamorfoza sau dezumanizarea societății prin ochii unui gîndac

„Cînd Gregor Samsa s-a trezit în patul său, după o noapte de vise zbuciumate, s-a trezit metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare”. După ce a citit dintr-o răsuflare, acum mai bine de 30 de ani, „Metamorfoza” lui Kafka, Ion Sapdaru s-a speriat îngrozitor, „pentru că eu chiar mi-am imaginat că se poate ca un om să se transforme într-un gîndac”. Era în camera de cămin și, de frică, s-a învelit cu pătura peste cap. De-atunci l-a tot întîlnit pe Gregor, la colț de stradă și în trenuri, dar mai ales în oglindă. Iar acum, la 100 de ani de la prima apariție a nuvelei, a pus în scenă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași o piesă de teatru demnă de toate aplauzele. Crudă și curajoasă, ca textul care i-a servit drept inspirație.

Fereastra se deschide și lasă su­netul ploii să umple sala de teatru. În timp ce Gregor (Cosmin Panai­te) – un comis-voiajor care-și dis­pre­țuiește șeful și slujba, dar pe care le îndură pentru a-și întreține familia – se întoarce acasă cu trenul, mama (Annemarie Chertic), tatăl (Daniel Busuioc) și sora (Alexandra Ban­dac) trăiesc în confortul plătit cu nopțile dormite de tînăr în camere de hotel înghesuite și murdare. Cu obișnui­n­ța gestului făcut de cîteva ori pe zi, tatăl omoară cu ziarul un gîndac, subtilă trimitere la ce va urma.

Ca să facă trecerea de la nuvelă la piesă de teatru, pe scenă apare și autorul, Kafka (Radu Ghilaș), bătînd calm dar pătrunzător la mașina de scris, cu fiecare literă, parcă tot mai apăsătoare, pecetluindu-i soarta mă­runtului comis-voiajor, pe care nu poate decît să-l privească cu compasiune neputincioasă.

Visele unui comis-voiajor

Mi-a plăcut cum regizorul, Ion Sap­daru, a ales să pună accent și pe planul viselor, componentă ne­ex­ploatată în nuvelă. Suprarea­lis­mul viselor lui Gregor accentuează haosul lumii lui Kafka, cu un pro­cu­rist (Dumitru Năstrușnicu), trans­format la rîndul lui în gîndac, care-și privește neputincios soarta, în timp ce e învîrtit obsesiv de către membrii familiei Samsa în patul tînă­ru­lui comis-voiajor. Tot aici este su­bli­niată și relația tată-fiu, esențială pentru zbuciumul intern ulterior al lui Gregor și într-un final metamorfoza sa.

Ușa dintre cele două camere, cea de zi, unde-și petrec timpul părin­ții și sora lui Gregor, și camera sa, care ni se transformă din ce în ce mai mult în minte într-o vizuină, joacă un rol important. Este portalul din­tre haos și normal, dintre uman și inuman, însă pe măsură ce po­ves­tea se desfășoară, începi să te întrebi ca­re din cele două părți este, de fapt, cea inumană. La aceeași ușă, sora lui Gregor ascultă atentă, cu urechea lipită, încercînd să-și dea sea­ma ce se petrece dincolo, în timp ce fratele ei încearcă neputincios clan­ța.

Tînărul actor Cosmin Panaite e magistral în „Metamorfoza”. Gestu­­rile, mimica, sunetele, felul în ca­re-și dozează fin umanul și gîndacul, ca un șofer care apasă atent pe accelerație în timp ce lasă am­breiajul, sînt combinația perfectă pentru a portretiza spectatorului ne­putința, descoperirea noului trup, micile speranțe la atențiile surorii și resemnarea, acceptarea condi­ției de gîndac al familiei. Am fost cu­rios încă de cînd am auzit că Sap­da­ru va pune această piesă în sce­nă cum va reuși actorul principal să joace un gîndac, pentru că e un rol greu de abordat și de jucat.

Gîndacul e în ceilalți

Cos­min se cațără pe ușa de la camera lui Gregor, încearcă să mă­nînce cu mîinile de proaspăt-gîndac, care în­că nu-l ascultă și se miș­că cum vor ele, apoi cu picioa­re­le, ca într-un final să se resemne­ze și să bage capul în farfurie sau să rumege o coajă de măr dintr-o singură, lungă mișcare, după care cade plin și satisfăcut pe spate.

Dezumanizarea lui Gregor e dezumanizarea familiei lui, care-l privește tot mai mult, pe măsură ce omul se pierde în gîndac, ca pe o povară de care trebuie să se des­co­torosească. Nevoile și mofturile străinilor, pe care soții Samsa îi pri­mesc în gazdă în casa lor, ca să-și poată duce mai departe traiul cu care s-au obișnuit, devin mai im­por­tante decît căutarea de afec­țiu­ne și înțelegere a lui Gregor și chiar decît suflarea sa. Pe măsură ce aces­ta își pierde și puținele trăsături omenești care i-au mai rămas, tatăl devine parcă tot mai puternic. Își poartă cu mîndrie uniforma de la noua slujbă și umblă prin casă ca un căpitan de vas care nu va tolera gîndaci pe punte.

Transformarea lui Gregor se produce treptat și pare să izvo­ras­că în primul rînd din atitudinea fa­mi­liei față de el. Dacă la început sora mai mică îi aduce zilnic mîncare, încercînd să dibuiască ce-i pla­ce și ce nu, iar soții Samsa deplîng soarta fiului lor, pe măsură ce tre­ce timpul cei trei privesc camera în care stă Gregor încuiat ca pe ceva ce-ar prefera să nu mai existe. Și cînd în final viața celui care pînă recent îi întreținea se sfîrșește, fa­mi­lia de descotorosește de cada­vrul lui ca de încă unul din sutele de gîn­daci de bucătărie striviți de mî­nia tatălui.