Nostalgie pe meridianele muzicii
De pe scena Iașului 21 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Nostalgie pe meridianele muzicii 13La ușa mare a Teatrului „Luceafărul” două doamne cochete își trec mîinile prin buclele mari și apasă impacientate butoanele telefoanelor mobile în speranța că biletele lor vor fi aduse mai repede și vor putea astfel să prindă un loc mai aproape de scenă.
Holul principal a luat vineri, 18 noiembrie, înfățișarea unei săli de bal în care maturitatea și-a dat întîlnire cu tinerețea și au urcat, umăr la umăr, scările către sala din care răsuna deja scîrțîitul unei viori în curs de acordare. Doar zece minute mai lipseau pînă la începerea concertului simfonic susținut de Filarmonica Moldova Iași, iar pe scenă, scaunele se pierdeau printre partiturile care așteptau deschise să li se dea curs. În spatele lor, pe cortină, o proiecție a unor munți dădea un aer de solemnitate momentului și te făcea să visezi curios la ce avea să se întîmple.
Cînd lumina a încetat să mai vegheze și a făcut loc întunericului, sala s-a lăsat însuflețită de sunetul de vioară care se ridica în tonuri tot mai grave. Fiecare notă prindea contururi diferite sub influențele atent schițate ale clarinetului, trompetei sau violoncelului.
Din cînd în cînd, micile pauze dintre reprezentații, erau marcate de cîte un „Bravo” ferm, al dirijorul Ilarion Ionescu, un bărbat scund, cu părul cărunt și ochelari aurii, care mustea a fericire, în timp ce-i aplauda pe interpreți bătînd cu bagheta în stativul negru și-i invita să se ridice pentru a-și primi uralele. Un bărbat din rîndul al doilea a încercat să facă poze, dar cînd lumina roșie i-a supărat ochii, unul dintre interpreți i-a aruncat o privire încruntată, care l-a făcut să ascundă aparatul fără să clipească.
Cînd pe scenă i s-a făcut loc solistului Florin Ionescu, publicul s-a întrecut mai tare în aplauze, care au fost înlocuite însă, imediat, cu o tăcere prelungă, la auzul primul sunet al viorii sale. Spectacolul „Pe meridianele muzicii” a continuat într-o liniște deplină, care lăsa impresia că ritmul muzicii cuprindea cu totul bătăile inimilor celor din sală și le reproducea întocmai. În partea dreaptă, două harpe, cu două scaune libere alături, așteptau să fie înviorate și lăsate să copleșească prin tonalitate, în timp ce, după cortină, două instrumentiste cu viorile sub braț stăteau de vorbă nădăjduind că vor cînta și ele curînd.
„Cică să nu te sperie bătrînețea, că nu ține mult”, spune dirijorul, în timp ce se întoarce greoi către public și lasă impresia că seara, prin sensibilitatea ei, a fost mai mult un rezumat al vieții sale, care s-a petrecut aievea pe scenă, prin cîntec de instrumente și uneori, doar pentru liniște, la poale de munte.
Adaugă un comentariu