Păcate și armonii la vioară

Lumina pală a unei săli de repetiții, Ceaikovski, privirea pierdută a unui dirijor repudiat de regimul comunist și conștiința apăsătoare a trecutului. „Concertul”, în regia lui Radu Mihăileanu și cu Vlad Ivanov ca principală prezență românească, portretizează o epocă și o stare, construind o punte pavată cu note muzicale între Est și Vest. Sîmbătă seara, la Cinema City din Iulius Mall, publicul pestriț format deopotrivă din copii, adulți, oameni ai muzicii ori ai filmului a suspinat în fața poveștii emoționante a unei orchestre simfonice. O istorie a regretului și un concert care atinge și cele mai insensibile coarde.

O orchestră este un mecanism fastuos scăldat în lumina gălbuie a luminilor de scenă și lacrimile de emoție ale spectatorilor. Te poate face să tresalți exaltat în momentele în care este atins punctul culminant al concertului, să răsufli cu greu în clipele de tensiune ori să îți aduci aminte că a trecut mult timp de cînd muzica n-a mai schimbat destine. Religia, naționalitatea, originile celui care mînuiește instrumentele cad în derizoriu, lăsînd loc doar muzicii, în formă nealterată, ca un pansament fin peste cotidianul anost.

Lungmetrajul „Concertul”, în regia lui Radu Mihăileanu, aduce în prim plan ipostaza nefastă a minorităților în Rusia anilor ’80. Concertul simfonic apare ca o manifestare supremă a celei de-a patra arte și drama unei conștiințe încărcate, chinuită de simțul onoarei.

Epopeea viorilor din trecut

Andrei Filipov, om de serviciu la Teatrul Balșoi din Rusia, fusese în urmă cu 30 de ani un dirijor renumit, a cărui carieră a fost distrusă în momentul în care reprezentația „Concertului pentru vioară și orchestră” de Piotr Ilici Ceaikovski a fost suspendată, pentru că invitase în orchestră interpreți evrei. Imaginea pregnantă a antisemitismului Rusiei comuniste este pictată într-o formă artistică, cu întregi momente de introspecție ale lui Filipov, rememorînd momentul damnat al decăderii lui.

Dintr-o întîmplare fericită, fostul dirijor găsește un fax, în biroul directorului, care conținea o invitație pentru orchestra rusească la Teatrul Châtelet din Paris. Ocazia se dovedește astfel unică pentru a-și rezolva polițele neplătite cu trecutul și pentru a-i oferi lui Anne-Marie Jacquet, fiica pierdută a celor care au pus bazele grupului simfonic și una din cele mai apreciate violoniste din Franța, adevărul despre decesul părinților săi.

Filipov intră neobosit în odiseea găsirii foștilor interpreți. Astfel, orchestra cu care dirijorul speră să ridice în picioare floarea vieții politice și culturale a Parisului este formată din vinzători de legume, vagabonzi ori depanatori TV și un țigan cu un talent izbitor, interpretat de Caliu – liderul Tarafului din Clejani.

Ajunși în capitala franceză, cei 55 de muzicanți sînt prinși în tumultul vieții occidentale, își închid organizat, cu toții, telefoanele mobile primite de la teatru și se fac pierduți printre parizieni. Pe Filipov îl lasă fără muzicanți Teatrului Châtelet și cu privirile pline de dispreț ale directorului francez care cataloghează cu nonșalanță întregul popor ca fiind „leneș și dezorganizat”.

În apărarea lui Ceaikovski

Regizorul Radu Mihăileanu rememorează cu o luciditate obiectivă momentul istoric in care, Secretarul General al Partidului Comunist al URSS, Leonid Brej-nev, a dat ordin ca toți muzicienii evrei să fie excluși din componența orchestrelor. Tabloul istoric este pictat cu finețe, construind momente halucinante in tonuri de alb și negru, în care in prim-plan nu e un dirijor, un violinist sau drama unui cuplu ci muzica însăși, deoarece „cuvintele sînt murdare, tră-dează. Doar muzica e pură”.

Filmul de producție franco-româno-italiano-belgiană, în care sînt vorbite pregnant rusa și franceza înfățișează o mînă de oameni care a plecat la Paris să-și apere demnitatea patriei și pe Ceaikovski însuși,

Momentul concertului final este de o sensibilitate copleșitoare, în momentul în care iubirea de patrie și salvarea trecutului trec pe primul loc și toți membrii orchestrei se reunesc pe scenă invocînd faptul că „muzica e spontaneitate. Nu admite repetiții”. Filipov își admiră interpreții cu ochi înlăcrimați, văzînd dincolo de ei și de pereții impozanți ai sălii teatrului. Privește pierdut pînă în adîncurile minții sale chinuite încă de rușinea eșecului mînat de dorința arzîndă de a reconstitui orchestra ca un suflet colectiv care pulsează cu aceeași intensitate. Iar alături apare Anne Marie, tinara violinistă căreia i se promisese că adevărul despre părinții săi i se va arăta la concert.

Vioara face întreaga sală să vibreze de emoție, iar „Concertul pentru vioară și orchestră” al lui Ceaikovski ajunge în sfîrșit pînă la capăt, într-un tumult de imagine, sunet și simțire care lasă fără grai. Pentru că „dans chaque note de musique il y a la vie” (n.r. din fiecare notă musicală răzbate viața)

Alexandra PANAETE