Ofelia Popii: Am crezut că teatrul trebuie să fie o bucurie, dar cînd au apărut conflictele în trupă am fost tentată să mă retrag

Ofelia Popii, actriță a Teatrului „Radu Stan­ca” din Sibiu, a venit anul acesta de trei ori la Ia­și. O dată la Gala Premiilor UNITER, unde a fost nominalizată pentru rolul Egorovna din „Pla­tonov”-ul lui Alexandru Dabija, altădată la Fes­ti­va­lul Internațional al Educației, cînd a jucat în „Că­­lătoriile lui Gulliver” depănate de Andrei Șer­ban, iar acum a adus la Festivalul Internațional de Tea­tru pentru Publicul Tînăr spectacolul „Felii” de Lia Bugnar. „Doamna Bulandra” este firavă ca De­ge­țica la prima vedere, dar un munte de om în sa­la de spectacol, gata să dărîme scena. În 10 ani de la de­but, Ofelia Popii a reușit să obțină două premii UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal” intrînd astfel în cercul marilor doamne ale tea­trului românesc, precum Maia Morgenstein, Ma­ri­a­na Mihuț sau Oana Pellea. Iar acest fapt o motivează și mai mult să se autodepășească și să-și găsească de fiecare dată un alt fel de personaj, să nu bată apa în piuă cu aceeași tipologie. Ofelia a fost prima ca­re s-a aplecat să ajute un bătrîn care-și scăpase che­i­le pe jos în fața la Moldova. De altfel, i se pare o glu­mă faptul că echipa o strigă Doamna Bulandra. „Eu sînt energică și strictă în ceea ce fac, asta ar fi sin­gura asemănare între mine și doamna Luiza Sturdza Bulandra. Dumneaei este un punct de referință în teatrul românesc, eu abia încerc să văd ce-i și cu arta asta”.

Ofelia Popii, actriță a Teatrului „Radu Stan­ca” din Sibiu, a venit anul acesta de trei ori la Ia­și. O dată la Gala Premiilor UNITER, unde a fost nominalizată pentru rolul Egorovna din „Pla­tonov”-ul lui Alexandru Dabija, altădată la Fes­ti­va­lul Internațional al Educației, cînd a jucat în „Că­­lătoriile lui Gulliver” depănate de Andrei Șer­ban, iar acum a adus la Festivalul Internațional de Tea­tru pentru Publicul Tînăr spectacolul „Felii” de Lia Bugnar. „Doamna Bulandra” este firavă ca De­ge­țica la prima vedere, dar un munte de om în sa­la de spectacol, gata să dărîme scena. În 10 ani de la de­but, Ofelia Popii a reușit să obțină două premii UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal” intrînd astfel în cercul marilor doamne ale tea­trului românesc, precum Maia Morgenstein, Ma­ri­a­na Mihuț sau Oana Pellea. Iar acest fapt o motivează și mai mult să se autodepășească și să-și găsească de fiecare dată un alt fel de personaj, să nu bată apa în piuă cu aceeași tipologie. Ofelia a fost prima ca­re s-a aplecat să ajute un bătrîn care-și scăpase che­i­le pe jos în fața la Moldova. De altfel, i se pare o glu­mă faptul că echipa o strigă Doamna Bulandra. „Eu sînt energică și strictă în ceea ce fac, asta ar fi sin­gura asemănare între mine și doamna Luiza Sturdza Bulandra. Dumneaei este un punct de referință în teatrul românesc, eu abia încerc să văd ce-i și cu arta asta”.

Mult timp m-am ocupat cu urmăritul oamenilor pe stradă

Erai mică tare cînd stăteai la bunici, dacă te-ai putut ascunde după o petunie.

Da, aveam pînă în trei ani, pentru că am stat la ei cam pînă la vîrsta as­ta. Părinții mei erau profesori și pe a­tun­ci se obișnuia să fie repartizați pe la di­fe­­rite școli, iar eu rămîneam în grija bu­nicilor. Pînă la urmă au și renunțat la serviciu ca să fie împreună, dar au iu­bit meseria asta foarte tare. Mai tîr­ziu mergeam în vacanțe, cînd la o bunică cînd la alta. Eram atît de im­pre­sio­na­tă pe atunci de basmul „Slava, fiica pă­mîn­tului”, încît și acum îmi amintesc, cu drag, de cartea copilăriei. Adică eu și acum copilăresc. Tot atunci îmi po­ves­tea bunica „Cireșarii”, „La Me­de­le­ni” și multe alte cărți de literatură pen­tru copii. Iar după am descoperit căr­țile polițiste. Cred că nu ter­mi­na­sem clasele primare și eu citeam toate căr­ți­le polițiste pe care le găseam. Îmi plă­cea misterul, mă atrăgea foarte mult.

Și la un moment dat ai vrut chiar să devii detectiv particular.

Neapărat. Mergeam pe stradă, mă uitam la oameni, și-mi făceam în cap tot felul de povești despre cum per­soanele respective au făcut nu știu ce, cum se înțeleg cu soțul sau cu so­ția sau ce ascundeau despre ser­vi­ci­ul lor. Și după aia îți dai seama că a­tun­ci cînd în facultate ne dădeau să fa­cem fișă de lectură a personajelor, in­ventate bineînțeles, mi se părea foar­te caraghios, pentru că eu făceam a­sta de vreo șapte- opt ani. Mult timp m-am ocupat cu urmăritul oamenilor pe stradă, iar mai tîrziu am avut o pe­rioa­dă în care am vrut să mă fac zia­ris­tă. Vîrful carierei mele, să zic așa, a fost interviul pe care l-am luat Prin­țu­lui Paul de România. În perioada a­ce­ea a adolescenței am vrut să fac foar­te multe lucururi. La un moment dat a început să-mi placă moda, de­se­nam foarte mult și chiar mi-am dus mo­delele mele la un teatru de mo­dă.Voiam prin clasa a șasea să mă las de școală și să fiu creatoare de modă. Nu m-am dus cîteva zile la școală pen­tru că simțeam că-mi găsisem me­ni­rea iar săraca maică-mea era disperată în­trucît nu acceptam nici un ar­gu­ment. „De ce să mai fac școală?” Eu știu deja ce vreau să fac și sînt foarte ho­tărîtă să merg pe direcția asta.

Senzația că nu o să pot face teatru m-a dus la disperare

Atunci declicul care te-a împins către teatru cînd a apărut?

Nu a fost vorba despre un declic pen­tru că, în paralel cu toate ac­ti­vi­tă­ți­le pe care ți le-am prezentat deja, cî­nd eram mică, mă trimitea mama și la con­cursuri de recitări. După aceea m-am înscris la Palatul Copiilor, apoi la Școa­la Populară de Artă, la secția de tea­tru. Deci arta aceasta mi-a plăcut din­totdeuna, dar la vîrsta aceea nu-mi trecea prin cap ideea de carieră în do­meniu sau că eu asta vreau să fac. Tot timpul era pe lîngă ceva ce-mi a­tră­gea atenția mai tare, care era mai in­tens și mă încînta mai mult. Teatrul pot spune că a fost ceva cu care mer­gea­m la braț. Era în programul meu și atît. Pînă în clasa a opta mergeam de trei ori pe săptămînă, iar după ce am in­trat la școala populară aveam cursuri în fiecare zi. Acolo, în Arad, am în­tîlnit o actriță excepțională, prin ale că­rei mîini treceau copii care astăzi sînt actori foarte buni în țară sau în stră­inătate. Doamna Emi se pricepea foar­te bine să lucreze cu acei copii ca­re erau mai zbuciumați și ne ghida du­pă energia și simțul nostru creativ. De ex­emplu, pe mine, care voiam să fac ce­va cu timpul meu, dar să nu merg la discotecă precum ceilalți tineri de vîr­sta mea, m-a cules de la concurs de scris poezii, unde trupa ei recita ver­surile premiate. Eu cînd m-am dus să-mi iau premiul mi-a venit pe mo­ment să recit ceva din Eminescu și dum­neaei m-a întrebat „nu vrei să vii pe la noi?”, iar de atunci m-am lipit de trupă. Un declic, însă, a fost după ce am picat prima dată la admiterea la facultate, în București. Abia atunci s-a născut în mine un fel de prăpastie și senzația că nu o să pot face teatru m-a dus la disperare. Lipsa sau po­si­bilitatea unei absențe a acestuia din via­ța mea m-a făcut să înțeleg că tea­trul mă face pe mine împlinită și că asta vre­au să fac mai departe. Dar să știi că îmi aduc aminte și de o profesoară {­na Penelopa Popa, care mă lăsa să fac ab­solut ce voiam la cercul de teatru, cît eram eu de mică. Îmi dădea copiii mie, eu regizam, iar cu ce învățam în fe­lul acesta participam la concursuri. Era ceva foarte frumos pentru că a­ve­am libertate absolută și astfel piesele au de­venit un loc de refugiu pentru mine. Așa văd și acum teatrul. Un loc unde po­ți să faci lucruri pe care societatea nu ți le permite, întrucît toată ima­gi­na­ția ta se poate revărsa în teatru.

Cu Mefisto am urmărit salvarea personajului și conștientizarea faptului că diavolul este extrem de mic și neputincios

Dar cel care te-a remarcat și ți-a oferit astfel primul rol a fost domnul Alexander Hausvater.

Da, la el am debutat. A fost no­ro­cul meu că m-a selectat căci, de altfel, nu mă angajau la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. A fost un concurs la care au par­ticipat mai mulți, dumnealui a se­lec­tat o serie, iar după un workshop de do­uă-trei săptămîni a făcut dis­tr­ibu­ția la care eu am primit rolul maiorului Schrekinger. De atunci, m-au an­ga­jat la teatru și astfel am avut o­noa­rea și plăcerea să lucrez cu Silviu Pur­că­re­te, Andriy Zholdak, Mihai Mă­nu­țiu sau Alexandru Dabija. În paralel cu ac­toria propriu-zisă am și predat la li­ceu vreo doi ani „Istoria teatrului”, du­pă care am renunțat, dar sper să re­vin după ce capăt mai multă ex­pe­rie­nță pentru că-mi place foarte mult să predau. Părinții erau extrem de bu­ni pedagogi și cred că se poate să fi moș­­tenit și eu ceva.

Te-ai gîndit vreodată că ai putea, la cinci ani de la debut, să obții Premiul UNITER „pentru cea mai bună actriță în rol principal”?

Nu, niciodată. În primul rînd pen­tru că inițial nici nu am știut că la una dintre reprezentațiile pentru „Fa­ust” (n.r. în care actrița a jucat ro­lul lui Mefisto), de la Sibiu, comisia pre­mii­lor era în sală și urmărea spec­ta­co­lul. Nimeni nu mi-a zis că spe­cia­liș­tii sînt în public pentru că s-au gîn­dit să nu mă panichez. Colegii mei știau { cu niște priviri așa, subînțelese, și îmi zi­ceau „hai că în seara asta o să fie bi­ne”. Adică ei veneau mereu să mă în­cu­rajeze dar parcă atunci era altceva. De ce musai în seara aceea trebuia să ia­să bine? Eu cînd intru pe scenă joc de fiecare dată la fel. Și spectacolul a ie­șit bine. Dar nu mă așteptam să pr­i­mesc premiul pentru cea mai bună ac­triță, faptul că fusesem no­mi­na­li­za­tă deja mi se părea ceva. Pe urmă, tot cu Me­fisto, am cîștigat Herald Angel A­ward la Festivalul de la Edinburgh un­de am jucat de cinci ori piesa cu ca­sa închisă. A venit acolo la spec­ta­col președintele Comisiei Europene, Jo­sé Manuel Barroso, și era atît de e­mo­ționat la final încît avea lacrimi în ochi. Apoi a venit și a făcut o poză cu tru­pa și mi-a spus că i-am amintit de o prietenă foarte bună, o actriță ex­trem de energică, dar care cred că între ti­mp a murit. M-a impresionat, tot jucînd Me­fisto, un preot care a venit la mine și m-a felicitat pentru felul în care am in­terpretat rolul într-o idee foarte creș­tină. De altfel, eu asta și ur­mă­ream. Salvarea personajului și conș­tien­tizarea faptului că diavolul este ex­trem de mic și de neputincios în fa­ța dragostei și mărinimiei lui Dum­ne­zeu. Am ilustrat așadar micimea lui, cît de mult și-ar fi dorit să iubească, dar nu poate, vede ceva acolo în Dum­ne­zeu, dar nu poate simți.

Spuneai într-un interviu că „Mefisto nu și-a încheiat misiunea. La fiecare reprezentație simt că mă duce într-o anumită direcție, ca și cum ar avea viața lui. Sper că îmi va trece și nu va pune stăpînire pe mine”. A pus gheara pe tine într-un final sau nu?

Nu, Doamne ferește! Eu văd foar­te clar diferența dintre actor și rolul pe ca­re acesta îl joacă. Evident că te îm­bo­gățești prin rolul însuși, prin în­tre­bă­rile pe care ți le pui cînd ajungi în con­tact cu el și prin ceea ce studiezi î­na­inte să intri în pielea lui. Cumva tu ți-l asimilezi, personalitatea ta se îm­bo­gățește, dar niciodată nu o să se su­prapună perfect peste tine. Ori tu ești mai mult, ori personajul este mai mult. Suprapunere completă între ac­tor și personaj nu o să existe niciodată. Doa­mne ferește! Așa gîndesc acum și așa sper să-mi mențin luciditatea și mai departe. Dar un rol mare – și Mefisto es­te un rol mare – deschide po­si­bi­li­tă­ți de interpretare fără ca tu să schim­bi sensul spectacolului. Astfel, în timp ce joci, în funcție de dispoziția de mo­ment, în funcție de sensul pe care-l dai replicilor tale, în funcție de par­te­ne­rul tău, se deschid posibilități noi de în­țelegere și interpretare. Iar tu poți să le apuci și să mergi pe ele pentru că asta impune un ritm pozitiv. Eu cred că în fiecare seară spectacolul se schimbă în funcție de felul în care înțelege actorul în acel moment rolul său. De altfel, mie mi-au și zis colegi ca­re ajută la partea tehnică a spec­ta­co­lului că „uite de data asta am în­țe­les spectacolul într-un sens pe care pî­nă acum nu l-am identificat”. Deci, un spectacol important, pe un text im­portant și rolurile mari și grele îți dau această posibilitate de a fi în fie­ca­re seară diferit și de-a înțelege personajul într-un mod deosebit, însă nu în­tru totul diferit. Sînt împotriva de a a­duce spectacolul spre alt sens, că a­tun­ci ar fi împotriva regizorului, iar asta nu mă caracterizează.

Cînd mă documentez prefer cărțile pentru că nu-mi dau soluții, ci îmi creează imagini în interior și mă inspiră

Să înțeleg că Mefisto a fost un rol mare, dar greu.

Mare da, însă nu neapărat greu. Se acumula în fiecare zi și parcă de fie­ca­re dată mă ducea cu el. Cumva, par­că tot ce făcusem, tot ce în­vă­ța­sem și acumulasem pînă atunci, toate pro­blemele pe care mi le pusesem la alte personaje, toate se adunau dintr-o dată și căpătau sens în acest per­so­naj. Plus că citeam despre el, cum o fac de obicei, pentru că după ce capăt un rol mă documentez temeinic. Citesc des­pre acesta, văd ce s-a mai montat în al­te părți, mă uit la filme și caut cărți pe tema respectivă. De altfel, cărțile îmi plac mai mult pentru că nu-mi dau so­luții, ci îmi creează imagini în in­te­ri­or și mă inspiră. Însă după ce încep lu­crul nu mă mai documentez deloc. Pun cărțile deoparte pentru că ele se a­flă deja în mine într-o formă nouă și nu vreau să mă obsedeze ceva a­nu­me, ci să se contureze o formă proprie. Me­fisto a fost culmea a ceea ce-mi plă­cea în perioada respectivă, și a­nu­me să studiez personajele într-o a­nu­mi­tă zonă. După ce am făcut acest rol am simțit nevoia să-mi schimb stilul și astfel au urmat Lulu și Ofelia. Cel din­tîi cele două roluri a fost și primul per­sonaj la care am încercat să nu mai apelez la coloratura vocală sau la o corporalitate mai specială. Am în­cer­cat ca totul să fie extrem de sim­plu, iar ludicul și felul ei de a fi pe care nu-l poți prinde să vină din stra­nie­ta­te și ambiguitate și nu din faptul că-i în toa­te felurile. Îmi place foarte mult Lu­lu și simt că a fost o curățenie și o cu­rățire de tot ceea ce însemna mij­loace exterioare.

Dar Bess în ce stil se încadrează?

Bess este mai între, pentru că nu pot spune că nu mai folosesc mijloacele care-mi sînt la îndemînă dacă rolul o ce­re. Iar Bess cerea mijloace vocale, dar de exemplu în „Felii” am pornit de la cu totul altă abordare. Nici măcar nu am plecat de la ideea că cele șapte per­sonaje trebuie să fie diferite. Am a­juns la forme diferite de interpretare pen­tru că am analizat personajele ca struc­tură interioară, ca psihologie și tem­perament. Am încercat să ajung la cămăruța interioară a fiecărui per­so­naj. Bătrîna, din oboseală și din fe­lul ei de a fi, are o anumită poziție; doam­na, pentru că e alcoolică, ajunge la o a­numită stare care-i determină în­fă­ți­șa­rea finală. Mi-a plăcut mult abordarea aceasta, chiar pot spune că mi-e mai pe sufletul meu decît cealaltă. Cum­va, nici la Mefisto nu am pornit din afară, dar m-am concentrat mai mult pe partea de reprezentație, pen­tru că rolul era mai spectaculos și atunci ce­rea transformări fizice mai mari. Chiar pot spune că „Felii” este vîrful noii direcții, a ceea ce am jucat după „Faust”.

Cu piesa aceasta ai cîștigat și al doilea Premiu UNITER, cu cel mai înalt grad.

Pentru al doilea, chiar nu mă aș­tep­tam. Am zis că am primit unul, am mai fost nominalizată și cu „Brea­king the waves”, dă-o încolo că nu se mai poate iar să-l iau. Dar l-am luat și m-am bucurat extrem de tare pentru că „Felii” este un spectacol la care țin e­norm și pentru că a fost un moment du­pă Mefisto în care UNITER-ul mă și apăsa. Pe de o parte datorită mie, de­oarece după ce m-am trezit așa sus, m-am întrebat dacă urmează să co­bor și mă gîndeam cînd o să mă au­to­depășesc din nou, și pe de altă par­te din cauza oamenilor care veneau cu o ușoară milă și-mi spuneau „cum a­șa de devreme ai ajuns aici?”, „ești conș­tientă că mai mult de Mefisto nu ai să po­ți să faci niciodată?”. Dintr-o dată s-a tranșat așa un fel de povară pen­tru că ziceam „auleo! abia am început și eu de cinci ani să văd cum e cu tea­tru și deja am și terminat?” M-am speriat foar­te tare și din păcate perioada a­ce­ea m-a destabilizat mult, iar acum îmi pa­re rău ca nu am fost puternică. De­ci cînd am luat și pentru „Felii” a fost o bu­curie enormă, am răsuflat ușurată din rărunchi, pentru că mi-am de­mons­trat și am demonstrat că se poa­te. Trebuie doar să te gîndești bine și să nu încerci să bați apa în piuă cu a­ce­la­și gen de rol. Să nu repeți tipurile pe care le joci pentru că în teatru po­si­bilitățile sînt nenumărate, infinite. Iar nominalizarea și de anul acesta pen­tru Egorovna din „Platonov”, du­pă Alexandru Dabija, mi-a întărit a­ceas­tă credință că se mai poate, pentru că și du­pă „Felii” mă gîndeam „bun, am luat cu spectacolul acesta în care joc șap­te personaje numai eu pe scenă, și-i greu de numa-numa, acum ce pot să fac mai greu de atît?”. Dar uite că se poate și pentru un rol mai mic, pen­tru un rol de susținere. Și oricum nu faci meseria asta pentru no­mi­na­li­za­rea la UNITER.

Repetițiile sînt momente unice în care se îmbină chinul cu obsesiile și zbuciumul cu o senzație de plăcere

Te necăjești la repetiții?

Deloc, ba dimpotrivă, repetițiile sîn­t preferatele mele. Îmi plac și spec­ta­colele, dar repetițiile sînt unice. Es­te un moment în care se îmbină chinul cu obsesiile, zbuciumul cu o senzație de plăcere, pe care o descoperi atunci cîn­d îți vin idei noi. În perioada aceea u­neori nu dorm, alteori visez foarte mult și foarte frumos cîte ceva ce mai a­poi mă inspiră. Pentru spectacolul din seara aceasta, spre exemplu, ur­mea­ză să facem repetiție pentru că sa­la este diferită față de cea în care am jucat pînă acum. Trupa noastră, de alt­fel, avînd multe spectacole di­fe­ri­te, unul după altul, este obișnuită să fa­că repetiții pentru că așa îți aduni min­țile, energiile și îți aduci cu tine at­mosfera personajului respectiv, fă­ră să vii pe scenă cu alte personaje. Și în plus, noi le facem fără public. Doar An­drei Șerban la „Pescărușul” a fă­cut un exercițiu din acesta cu public, dar în regim de spectacol. Însă mie mi se pa­re că în momentul în care tu repeți și trebuie să fii creativ, ai nevoie de un cerc destul de închis în jurul tău. Ai ne­voie de un glob în care trebuie să re­peți doar cu echipa cu care te-ai obiș­nuit deja. Dacă vine cineva din a­fa­ră și se holbează, fără să vrei îți vi­ne dintr-o dată să faci mai mult și asta nu-i bine pentru că ești într-o fază de­li­cată. Rolul încă nu este în tine și-l po­ți duce astfel pe drumuri greșite. Spec­tacolul nu-i de arătat publicului de­cît atunci cînd tu stăpînești perso­na­jul, cînd te afli deasupra lui. Abia a­tunci îl inviți pe spectator să se bu­cu­re de ceea ce tu ai creat.

Apropo de spectator, ai spus la un moment dat că la sfîrșitul spectacolului îți amintești toate sunetele pe care le-ai auzit venind din sală.

Da, la sfîrșitul piesei fac o radio­gra­fie la tot ceea a venit din sală, pen­tru că pe scenă nu ești doar tu în lu­mea ta. Acolo este și publicul, chiar dacă tu-l ignori și pretinzi că nu-i acolo, totuși îl simți. Bineînțeles că nu trebuie să i te supui, să-i fii sclav, ci să deții con­tro­lul, dar în același timp să te ghi­de­zi după dînsul. De exemplu, dacă el rî­de la o prostioară, adesea e o capcană pen­tru că de multe ori ai tendința să faci o prostie și mai mare ca să-l distrezi și mai tare și-ți strici astfel spectacolul. Chi­ar dacă pe scenă creez o altă lu­me, eu sînt cu un picior în povestea a­ce­ea, dar cu celălalt sînt în realitatea de a­tun­ci, de la ora 19.20, sau la cît se joa­că piesa. Deci tu îți spui monologul, ești în poveste, dar părerea mea este că tre­bu­ie să fii conștient că publicul e în sa­lă, ți-e martor, și chiar dacă pentru ti­ne primează povestea și nu dorința sau necesitatea lui, ea totuși trebuie să fie în plan secund, undeva, aici, în ceafă.

Au existat momente dificile care să te facă să te îndrepți spre o altă carieră?

M-am gîndit de vreo cîteva ori să re­nunț la spectacole, dar nu la teatru, și nu neapărat din cauză că mi-a fost mi­e greu, ci pentru că au mai fost mo­mente mai grele în echipa în care ju­cam. Mie mi s-a părut la început că tea­tru trebuie să fie o bucurie, mai a­les atunci cînd repeți, dar de vreo cîteva ori cînd au intervenit conflicte am avut tentația să mă retrag și să fug. Însă am înțeles pînă la urmă că discuțiile sînt i­nevitabile, la fel ca într-o familie, iar îm­păcarea vine imediat, pentru că în tim­pul spectacolului, cînd publicul este de față, trebuie să fim o echipă, ca în a­rena cu lei. Altfel, îți pierzi viața!

Înainte de Mefisto ai fost îngerul lui Iov. Acum cine ești?

Știi, mie îmi zicea o doamnă, o prie­tenă foarte iubitoare de teatru, ani de-a rîndul, îngeraș. Îngeraș în­coa­ce, îngeraș încolo. Și acum după Me­fisto îmi zice tot „ce faci, îngeraș?” deo­arece pentru ea am rămas tot în­ge­raș. Chiar cred că am ajuns precum îngerașii.