Cățăratul, ca un zbor cu parapanta

„De sus vezi totul altfel, te raportezi la lucruri altfel, iar asta te schimbă în bine”, spune cu convingere Forest, cum îi spun prietenii lui Ovidiu Avornicesei, atunci cînd povestește despre ex­pe­riența sa ca parapantist. A rea­lizat însă că parapanta nu-l so­li­ci­tă suficient nici fizic și nici psi­hic și a căutat noi metode de a ajun­ge deasupra lumii purtat în­să de propriile puteri. „Cînd te ca­țeri îți folosești la maximum toa­te abilitățile tale, cele fizice, dar mai ales cele psihice. Trebuie să-ți calculezi fiecare pas, ordi­nea lor, să știi să-ți dozezi efortul și să re­ziș­ti monotoniei”, îmi ex­pli­că aproa­pe ca un matematician comple­xi­tatea pasiunii sale.

De cinci ani de cînd a cumpărat și amenajat sala încearcă tot felul de me­to­de pentru a le insufla dragostea de na­tu­ră și celor mici.

Deși la început era doar o modalitate de relaxare și de petrecere a timpului liber, acum aproape că s-a dedicat cu totul cățăratului. De cinci ani de cînd a cumpărat și amenajat sala în care antrenează tineri de orice vîrs­tă încearcă tot felul de me­to­de pentru a le insufla dragostea de na­tu­ră și celor mici.
„Pe viitor vrem să mergem prin fiecare car­tier și să punem un panou pen­tru ca spor­tul să fie cunoscut. Așa pu­tem să-i descoperim și pe cei cu adevărat talentați”, îmi explică cu entuziasm Ovidiu.

„Locul nostru nu-i între betoane”

E mîndru să-mi enumere cîte a reușit să realizeze în cîțiva ani. Dacă la început se antrena îm­pre­ună cu prietenii pe un panou de doi metri pătrați montat într-un apartament, acum este pro­pri­­etarul uneia dintre cele mai mo­derne săli de cățărat din Ro­mâ­­nia. „Pînă în 2010 era cea mai bună sală din țară, însă recent s-a construit una la București. Totuși am rămas pe locul al doilea în ce­ea ce privește panourile.” Ovi­diu ridică bărbia brusc, iar cu bra­țele pare că vrea să cuprindă într-o îmbrățișare pereții între ca­re acum îi este închis întreg uni­versul.

Cu toate acestea, de la fede­ra­ția de sport aproape că nu pri­meș­te nici un sprijin. Tot ce a re­ușit să realizeze pînă acum a fost din banii lui sau cu ajutorul spon­­so­ri­lor și nu i-a fost mereu ușor. Își dorește să poată promova mai bine sportul, dar uneori ob­sta­co­le­le par mai înalte și mai netede decît pereții pe care îi urcă. Băr­ba­tul își lasă capul în piept și își încrucișează degetele pline de bătături ca într-o rugă­ciu­ne. Se în­viorează însă repede cînd îl în­treb de ieșirile pe care le face cu elevii săi.

S-a întîmplat să fie nevoit să doarmă în timpul unei cățărări, pe un pat suspendat, prins cu pioleți de peretele de piatră.

„Atunci cînd ajungem unde­va încerc să le arăt, să le poves­tesc despre tot, să facem plim­bări, să vizităm cît mai multe. Nu putem doar să mergem, să ne că­ță­răm și apoi să ne în­toar­cem aca­să”, îmi povestește cu un zîmbet larg Ovidiu. Crede că doar așa cei tineri pot prinde dra­­goste de sport și de natură. De aceea nici nu are o limită de vîrs­tă atunci cînd un părinte vrea să-și aducă copiii la cățărări. „De la mîncare și stat degeaba acum toți puștii arată ca niște shaorme care nu pot face nimic. Au nevoie de aer curat, să în­țe­leagă că starea noastră naturală nu este aici, în­tre betoane.”

Cu realizările sale ca sportiv nu se laudă însă. Deși a esca­la­dat pe­reți de dificultate mare, la unii trebuind să urce mai multe zile și să doarmă suspendat pe un pat special prins cu pioleți în pe­re­tele de piatră, iar la con­cur­surile la care participă este a­proa­pe me­reu printre favoriți, pen­tru el ceea ce poate oferi ti­ne­rilor este mai important.

„Cînd mai organizăm concursuri, premiile le gîndim a­tunci pe loc. Văd ce îi lipsește din echipament și aia îi dau”, îmi spune cu un zîmbet ștrengar bărbatul. În felul acesta copilul, nu se plictisește de cățărat, iar mi­crobul îi pă­trun­de și mai abi­tir în sînge. La fel cum înăl­țimile l-au cucerit în trecut pe el și l-au bătut în pioleți pe viață.