Dansul din remorcă
1001 de chipuri 18 mai 2010 Niciun comentariu la Dansul din remorcă 6„Ca la mineriade, tată! Uită-te la ei! Sînt mai mulți de 1000”, exclamă un jandarm gras ridicîndu-și șapca din cap și scărpinîndu-și chelia. Rîurile de studenți colorați ca tarabele aprozarelor curg spre Palatul Culturii, inundînd intersecția și frunțile polițiștilor care suflă în fluiere. „Mergeți pe o singură bandă! Sînteți nebuni, surzi sau vă faceți?”, strigă un „om al legii” care defilează pe lîngă studenții „protestatari”.
Tramvaiul, o biserică
Simfonia strigătelor, fluierelor și claxoanelor transforma tramvaiele în lăcașuri de rugăciune. Bătrînii își fac cruce deschizînd ochii ca la extratereștri cînd văd mașina din PET-uri reciclate a geografilor sau ziarul gigant al jurnaliștilor. La balcoanele blocurilor de pe Unirii și Arcului oamenii privesc cu sprîncenele ridicate pancardele mari. „Press Enter”. „Istorie”. „Strigați cu noi, să strigăm cu voi!”. Fiecare slogan e trecut pe materiale textile, pe cartoane, polistiren sau steaguri care se ridicau la cer ca cele de la revolta studenților, din ‘87. Cei mai mulți aveau cîte ceva cu care să facă gălagie. „Strigă, măi, că se punctează!”, îi spune, ca la horă, o fată cochetă celui de-al cărui braț se ține.
„Ține pasu’, frate, uite că se îndepărtează remorca cu gagici”, urlă un slăbănog cu părul plin de gel și cu mîinile grele de brățări.
Camionul economiștilor are mereu alte studente care dansează în remorca mare lîngă boxele care fac să vibreze geamurile tramvaielor. Doar în fața Catedralei Mitropolitane liniștea îi leagă la gură pe cei care mărșăluiau dezorganizat. Doar un student îmbrăcat în roșu care se agita ca un Pepsi. Începe a început să urle și să bată din palme: „Hai toată lumea… Sîntem la parastas? Toată lumea… Haideți pe ei! Haid…”, dar un coleg de asociație îi trage o palmă după cap și-l liniștește: „Mă, ești prost? Taci! Sîntem în fața bisericii”, și se încruntă la el.
În fața Palatului Culturii, după ce au venit și „nebunii din Tudor”, cum i-a numit un polițist, studenții se întorc în fața Casei de Cultură mai leșinați și mai răgușiți decît au plecat în urmă cu mai bine de o oră. În centru înviaseră, parcă. Fiecare strigă din fundul plămînilor lozinca ligii lui, „că poate, poate ne dau și nouă ceva, nu?”.
Victor ILIE
Adaugă un comentariu