Din inima Bucovinei, cu tot cu zîmbet
1001 de chipuri 19 octombrie 2015 Niciun comentariu la Din inima Bucovinei, cu tot cu zîmbet 71Dacă te plimbi puțin prin fața corturilor albe apărute pe trotuar ca ciupercile, de astă dată, în timpul ploii, nu ai cum să nu remarci o femeie vorbăreață nevoie mare, mîndră și îmbrobodită c-un batic roșu tradițional, care își vinde lucrurile de pe tarabă ca pîinea caldă. De lîngă mine o bătrînică iuțește pasul și se îndreaptă, cam cu aceeași curiozitate ca a mea, în spatele măsuței pe care stau înșirate stegulețe, brățări colorate, ouă încondeiate și mănuși. Acolo, ia la rînd păturile mari din lînă ordonate perfect și, după ce-și alege una, întreabă care-i prețul și cum se negociază. După ce află c-ar ajunge-o vreo 200 de lei, se uită încruntată și-și caută drum spre ieșirea din mulțime spunînd că are acasă una pe care-a dat, oricum, cu vreo 30 de lei mai puțin. Glumeață, doamna Virginica din spatele tarabei se uită la mine și spune: „Ei, spune tu, la ce-i mai trebuie pături dacă are deja una?”.
Doamna Virginica Șoldănescu a venit la tîrg din Rădășeni, județul Suceava. E sticlar de meserie și profesia asta e singura dintre toate pe care le face pentru care, după cum zice ea, chiar are școală. Pentru cusut, țesut, pictat și-ncondeiat n-a avut nevoie decît de-o familie dornică să ducă tradiția mai departe. Nici ea nu se dezminte, la rîndul ei. Meșter popular în Asociația Meșteșugarilor din Bucovina, doamna Șoldănescu și-a învățat la rîndul ei cele două fete și cei doi nepoți să lucreze împreună cu ea produsele pe care le scoate la vînzare. „Eu îi dau mititelului oul cu ceară, i-l desenez și apoi el pune mărgica albastră pe albastru, mărgica roșie pe roșu și tot așa”, îmi spune mîndră femeia și-apoi își scoate telefonul din geantă și-mi arată poze cu nepoții cățărați pe scară la cules de struguri la țară.
N-apuc să notez două cuvinte că prin fața ochilor mi se-nvîrt baticuri cu modele, ii, bundițe și sacoșe pline cu tot felul de materiale. Grăbită nevoie mare, gata să mulțumească pe toată lumea, silueta pusă pe treabă din fața mea nu stă locului o clipă. O întreb dacă așa bine-i merge vînzarea tot timpul și, în următorul moment de răgaz se întoarce către mine și afirmă fericită: „Eu mi-am ținut copiii în facultate cu ouă încondeiate și pictură pe sticlă, asta ar trebui să spună multe.”
Mă învîrt pe loc în spatele doamnei Virginica care mă tot îndeamnă să fotografiez ce-mi doresc de prin dedesubturile cortului doldora de lucruri aduse la tîrg. Vreau s-o fotografiez pe ea, așa că într-o secundă-și scoate jacheta de fîș și-o înlocuiește cu o bundiță, își potrivește o traistă pe umăr și mută-n altă parte suportul pe care stau atîrnate niște baticuri pline de floricele, să nu deranjeze. Nu-i place cum a ieșit, i se pare că-n asta chiar nu zîmbește cum trebuie. „Hai, te rog, încă una. Nu trebuie să vadă nimeni niciodată că ești supărat, chiar dacă ți se rupe inima-n tine. Tu trebuie să zîmbești, așa să știi”.
Adaugă un comentariu