Fizicieni sub acoperire

Spinii trandafirului roșu nu au fost de ajuns pentru a-l apăra atunci cînd a fost înghețat la -200 de grade în azot lichid. „Uite cum am nimicit eu dra­gos­tea”, a oftat tî­năra care, cu mănuși speciale și ochelari de protecție, a „fiert” floa­rea în vasul din care se prelingea abur. Cătălin, aflat chiar lîngă „oala dată în clocot” a început să-și facă semnul crucii cînd din vas se auzeau sfîrîituri. Cu o zi înainte de Noap­tea Cercetătorilor, orga­ni­zatorii le-au arătat jurnaliștilor cam un sfert din ce li s-a pregătit ieșenilor în cea de-a patra vineri din septembrie.

În loc de petale roșii, pe masă s-au împrăștiat cioburi din floarea a­co­pe­rită de o coajă de gheață. Ca niște copii, reporterii s-au repezit să se joace de-a cercetătorii, fil­mînd cadru după ca­dru. Am fi mîn­cat și înghețată pregătită cu a­zot lichid, după cum am fost a­nunțati că se mai prepară, dacă am fi avut vreo rețetă la noi.

Globul de sticlă în care erau captive fulgere ne-a sărit în ochi în­că de la intrare. Cum ne plimbam buricele degetelor peste el, cum raze roșiatice sau albastre ne ur­măreau conturul amprentelor. A fost de ajuns o palmă așezată pe glob, pentru ca un bec lipit de na­sul celui care-l atinge să se aprindă. Ne-am simțit ca niște ca­va­leri Jedi atunci cînd întunericul din sală pîlpîia din cauza neonului „co­nectat” la ful­gere.

Lîngă bol, lu­mini în nuanțe diferite se iscau din borcane co­lo­rate, atașate unui tub care emitea radiații ultravio­lete. „Ați stricat bu­nă­ta­te de solar”, s-a plîns aceeași tînără care a spart în bucăți trandafirul.

Cele mai caraghioase ni s-au părut, însă, căștile prin care ni s-a do­vedit cum se aude stereo. Pe lista de in­grediente s-au numărat niște cas­che­te asemenea celor purtate pe șantier, de care au fost lipite două pîlnii, două tuburi de evacuare folosite la chiuvete și un soi de cozoroc de șapcă pentru a acoperi ochii. Țapul ispășitor a fost, și de da­ta aceasta, bărbatul care a jucat rolul lui Rudolf cu cîteva experimente mai înainte. Cătălin s-a ocupat să-l amețească cît să nu mai știe unde se află, iar ceilalți jurnaliști din sală au avut rolul de magnetofon. Cînd cineva striga un cuvînt, cel cu casca indica direcția opusă, arătînd derutat cu mîi­nile din ce parte se aud sunetele. Ca la „baba oarba”, dar de data asta, în lumina reflectoarelor.