Un bulibașă pentru spitalul de copii
1001 de măști 20 martie 2017 Niciun comentariu la Un bulibașă pentru spitalul de copii 21„Dac-aveți treabă la Urgențe acuʼ, la sfîrșit de săptămînă, îi grav, vă zic eu. Cinci copii au aterizat azi la Sfînta Maria”, mă informează, c-un aer de reporteraș, bărbatul din stînga mea, taximetrist de meserie. Dă din cap dezaprobator și, dintr-un moment în altul, își ridică mîna dreaptă, puhavă, de pe volan, tăind iute aerul din mașină și împroșcîndu-l cu sudălmi și explicații medicale obscure – dar zise cu atîta încredere și patos, că greu ai putea să le ignori. „Și-o ținut respirația și creierul nu li s-a mai oxigenat. Adio neuroni!”
În dreptunghiul verzui și-ngust de lîngă taxator, timpul se revoltă, luînd minut cu minut și aducîndu-ne cît mai aproape de Spitalul de Copii „Sf. Maria”și de miezul nopții. E încă vineri.Pășești timid pe trotuarul din fața spitalului și te gîndești cît timp ai rezistat tu, ultima dată cînd ți-ai ţinut respirația. Vîntul se izbește în tine cu neastîmpăr și, în dreptul clădirii slab luminate, un roșu vibrant decupează, telegrafic, cîteva cuvinte – Unitate Primiri Urgențe. „Nu-i salon aici, să vii cu tot familionul. Nu intrați nicăieri, domʼle!”, auzi imediat ce-ai coborît din mașină. Îmbrăcat într-o uniformă de culoare mov, un gardian își fixează ochelarii pe nas și privește neîncrezător spre alaiul colorat din fața lui. Te uiți la bebelușul din brațele uneia dintre țigănci și simți cum frigul se încolăcește de trupul tău. „Lasă-mă, bre, în pace. N-auzi că nevasta cu copiluʼ îs înăuntru și treʼ să intrăm? Nu vezi că-i duc de îmbrăcat?”, se răstește unul dintre bărbați, desprinzîndu-se de grup și ridicînd, amenințător, mîinile și tonul vocii. Nu foarte sigur dacă să intervină, șoferul de pe ambulanța parcată alături stă ușor aplecat în față, cu urechea lipită de portiera întredeschisă.
Fără să mai aștepți deznodămîntul poveștii de afară, apuci mînerul alb al ușii de la intrare și te împingi, ușor, în sticla acoperită de amprente ale unor mame și tați veniți aici cu frică și griji pentru copilul bolnav. Inhalezi mirosul greoi, de medicamente, și nici n-apuci să te gîndești la ceva anume, că se și aude plînsetul neostoit al unui bebeluș. La triaj nu e nimeni. În dreapta, îmbrățișînd o sacoșă zdrențuroasă, șade un bărbat trecut de toate tinerețile – încă puțin și adoarme. Scaunele de lîngă el sînt libere.
În hol, ai spune că s-a dat apel pentru suferinzi. Tați cu priviri pierdute, umblînd dintr-un capăt în altul cu cîte-un fes sau gecuță, și-a căror îngrijorare ar putea fi măsurată în pași pe minut. Halate albastre forfotind de la un etaj la altul, nume de doctori împînzite pe tăblițe albastre, discuții șoptite despre un copil etichetat drept „ultimul caz” și diagnostice cu nume pe care n-o să reușești să le pronunți corect în primă fază. Cîte-o mamă alăptîndu-și copilul sau ieșind dintr-o cameră pe care scrie „Urgențe minore” – încercănată și cu părul dezordonat, cu preșcolarul de mînă. „Unde-i copilul adus de ambulanță?”, strigă o doctoriță cu părul blond, prins la spate. E ora 1 noaptea și vălmășagul de întrebări și răspunsuri face ocol în urechile fiecărui părinte din sală. „Îi făcusem analizele”, dă să-i spună o femeie unuia dintre doctori. „Păi, și?”, se aude, neîntîrziat, o întrebare în loc de răspuns. O mamă cu chipul răvășit tocmai iese din sală – „are colici”, îi spune ușurată soțului ei.
Un glas duios, masculin, se-aude din direcția opusă, „shh, fă liniște. Mai sînt copii aici”. Noaptea, la urgențe, la „Sfînta Maria”, o să-l auzi pe copilul cu colici care spune cu vioiciune „te iubesc, tati” și-o să auzi plînsetul bebelușului care umple liniștea dinăuntru. O să zîmbești mai întîi și-apoi o să te gîndești, înfricoșat, la un soi de limb pămîntesc – un loc în care s-au oploșit sufletele copiilor pe cale să moară.
Adaugă un comentariu