După cinci ani, pentru tinerii Basarabiei pumnii de pe 7 aprilie încă mai dor
Povești fără timbru, Subiectele săptămînii 6 aprilie 2014 Niciun comentariu la După cinci ani, pentru tinerii Basarabiei pumnii de pe 7 aprilie încă mai dor 121Orologiul nu bătuse ora 10:00, iar coridoarele erau pustii. În sălile de clasă în care nu se auzea nici o răsuflare, telefoanele sunau înflăcărate cu cîteva minute în urmă, ușile strigau trîntite în grabă, perechi de ochi căutau un viitor mai bun, gurile scandau lozinci, iar cei pierduți printre cuvintele răsculaților repetau din urmă. Era dimineață, pe 7 aprilie 2009, în Chișinău, la Liceul Teoretic „Principesa Natalia Dadiani”, înainte ca miile de glasuri să protesteze indignate de rezultatele alegerilor parlamentare din 5 aprilie.
Pietre, foc, victime și prădători. Chiar și acum, după cinci ani de la proteste, autoritățile nu au stabilit cine se face vinovat și pe umerii cui atîrnă metehnele acelei ploi de pietre, ale acelui foc ce ardea în fața președinției și ale acelor copii forțați să semneze o minciună, să spună că ei au spart și-au stricat Chișinăul. A rămas un ecou din trecut, unul ce nu și-a găsit locul pînă acum. Anul acesta expiră termenul de prescripție în dosarele legate de acel 7 aprilie 2009 din Republica Moldova, după care polițiștii care au ridicat mîna asupra tinerilor basarabeni nu vor mai putea fi pedepsiți. Chiar dacă după estimări, în ziua aceea peste 700 de oameni au fost bătuți, torturați, însă procuratura nu a găsit vinovații nici după ce-a trecut prin cele 108 sesizări.
El era tigrul, pantera și leul, el era cel în dinții căruia atîrna sîngerînd prada. Vînătoarea a început pe 8 aprilie, iar prada erau elevii și studenții, iar autoritățile căutau vinovați. „Poliția îi căuta pe cei mai activi. Mulți erau filmați, iar materialele au ajuns în mîna oficialităților. Nu știu dacă am fost sau nu înregistrat, dar de găsit nu m-au găsit. Profesorii erau de acord cu noi. Unii vorbeau mai deschis, alții nu, își dădeau seama că vor fi supuși unui control, iar publicitatea de propagandist nu le făcea bine”, povestește Alexandru, care pe atunci era elev în clasa a XI-a. El s-a aflat în primele rînduri în acea învălmășeală de oameni, a văzut haosul și a fost parte din el.
Marian e anul I la master în Italia, la Universitatea din Bologna, nu s-a aflat printre protestatari, era doar martor. Își aduce aminte cum prietenii lui erau bătuți și obligați să semneze o foaie împinsă de polițiști, „niște mărturii false pe care ei nu voiau să le semneze. Unii dintre ei aveau cunoscuți unde trebuie și au fost eliberați, însă alții au avut de suferit”. Erau luați de acasă, din școli, din universități, iar mîinile puternice ale polițiștilor nu acceptau răspunsul „nu”, stîlcind brațele tinerilor ca să semneze.
Tineri răsculați
Cuvintele curg șiroaie de pe buzele lui, are multe de spus, iar vorbele îi trec repede peste ziua aceea de 7. Haosul s-a născut în ziua ce-a urmat după alegerile parlamentare din 5 aprilie cînd s-au anunțat primele numărători. Cifrele erau parcă în ciuda alegătorilor, fiindcă Partidul Comuniştilor tot strîngea, de undeva, voturi. Nemulțumirile au pocnit și un val de oamenii au ieșit în centrul capitalei pentru a-și urla neajunsul și ciuda. „Din fața Pieței Marii Adunări Naționale am plecat spre Parlament scandînd lozinci. Eram înconjurat de polițiști. Am protestat pînă la ora 10.00 seara ca mai tîrziu să vină Vlad Filat, fondatorul și liderul Partidului Liberal Democrat din Moldova și să amîne manifestarea pentru a doua zi. Ne-am supus și am plecat pe la casele noastre”, iar lui Alexandru nu îi ajunge aerul cînd povestește și ochii de un albastru închis trec printre evenimente de parcă le-ar fi trăit aseară. Acum învață la Universitatea de Studii Europene din Moldova, la Facultatea de Drept, fiindcă după nedreptatea și maltratarea tinerilor în comisariate și pe străzi a decis, spune el, să fie de partea adevărului. După liceu s-a rătăcit și s-a căutat iar pe el însuși. A trăit în Italia apoi, într-un final, s-a întors în Republica Moldova, patria pentru care a luptat acum cinci ani.
Își amintește clar acea dimineață „Majoritatea elevilor de liceu a căzut de acord să plecăm în centru. Am mers pe jos strigînd împotriva victoriei comuniștilor la alegeri.” Printre liceenii care s-au alăturat colegilor fără tăgadă a fost și Octavian. „Eram în clasa a X-a și nu mă gîndeam la consecințe. Am aflat despre protestul ce avea să urmeze pe 7 aprilie de pe Facebook și faces.md; erau niște anunțuri prin care eram îndemnați să venim, cît mai mulți, în Piața Marii Adunări Naționale. Eram aproape toată clasa, iar pe drum am întîlnit și grupuri din alte licee, care erau la fel de entuziasmați ca noi”, își amintește el. Pe rețelele de socializare circula mesajul „Tinerii declară ziua de 7 aprilie – Zi de doliu naţional în Republica Moldova. Dacă nu ai votat pentru PCRM, ia o lumânare şi ieşi în stradă, ora 10.00, la Ştefan cel Mare”. Mulți dintre ei nu se gîndeau neapărat la protestul ce avea sa aiba loc în centrul Chișinăului, erau bucuroși că au găsit un motiv de a chiuli de la ore. „«Uraaa, am fugit», strigam cu toții. Acum mă gîndesc și nu îmi vine a crede că eram atît de naivi”, spune Octavian. După ce a absolvit liceul în Moldova a hotărît să își continuie studiile în Suceava, la Universitatea „Ștefan cel Mare”, pentru că „trebuie să începi schimbarea de la tine”.
Flăcări de proteste
După vreo jumate de oră, de lîngă ușa președinției, am văzut cum spre clădire au zburat, din mulțime, ouă.”
Au trecut cinci ani, Alexandru nu mai este acel elev plin de inițiativă care credea că guvernarea veche poate fi ușor ruptă din temelii. A devenit mai moderat, a devenit student, însă îl mai frămîntă cîteodată lucrurile care s-au întîmplat atunci în Chișinău. „După vreo jumate de oră sau o oră de proteste eram printre primele rînduri de oameni, lîngă ușa de la președinție. Am văzut cum spre clădire au zburat, din mulțime, ouă”, răscolește Alexandru ușor prin amintiri, ștergînd, policioară cu policioară, praful timpului. Și pe acestea se așază, apoi, un alt strat sur, mai ales pentru că au urmat atîtea schimbări în viața lui, de-atunci și pînă acum. Povestește cum răsculații au început să împingă poliția. Cei din primele rînduri erau împinși și bătuți cu bastoanele. „Mulțimea, văzînd că nu merge planul și că ea este cea care suferă, a început să rupă din piatra decorativa din trotuar și să arunce în clădire.” Tuna și fulgera, lumina zilei era străbătută de bucăți dure de piatră, strigătele s-au îndesit. Speriați, oamenii au început să se ascundă, nimeni nu își dorea să fie victima acelei grindini. Poliția s-a închis în clădire, iar protestatarii au început să arunce și în geamurile președinției. Peste unul dintre prietenii lui Alexandru s-a prăbușit ploaia cu toată forța ei, a fost luat de ambulanță, iar peste o oră s-a întors cu capul bandajat.
Adevărata ploaie a început mai tîrziu, cînd din cer s-a revărsat asupra polițiștilor nemulțumirea oamenilor.
Adevărata ploaie a început mai tîrziu, cînd din cer s-a revărsat asupra polițiștilor nemulțumirea oamenilor. „Erau persoane care aveau menirea de a aprinde spiritele. Primii care au aruncat pietre erau mascați și împrăștiați în toată zona”, povestește Ion, unul din protestatarii care a avut curajul să se apropie de locul unde furia ardea în flăcări de proteste. L-am întîlnit în Iași, e în anul al IV-lea la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”. E membru al Asociației Tinerilor Români din Afara Granițelor, nu poate să se despartă de frații lui, care-i erau mereu aproape și care îi amintesc de căldura căminului de acasă.
Hoțul care intră pe ușă
„Poliția a scos un furtun pe ușa principală și îi uda pe protestatari. A fost udat și Vlad Filat care încerca să calmeze spiritele. El era unicul politician prezent la fața locului. Erau oameni care încercau să dirijeze, ziceau că după ce stricăm aici, mergem să stricăm și la TRM (n.r.: Teleradio Moldova), deoarece este o televiziune coruptă și ascunde adevărul”, povestește Alexandru, care înainte de învălmășeală și-a pictat fața cu guașă, desenîndu-și steagul Republicii Moldova. Protestatarii agitați au început să intre în clădire prin geamuri, scoteau tot ce găseau, calculatoare, mobilă, băutură, telefoane. Înăuntru au dat foc mobilierului, în timp ce, afară, poliţiştii au intervenit cu gaze lacrimogene. În tot acest timp, televiziunea publică nu a vorbit nimic despre protestele din Piața Marii Adunări Naționale. A difuzat un film artistic.
Daniela încă învăța la gimnaziu, însă din curiozitate a hotărît să intre în președinție. „Multe seifuri erau deschise, iar prin birouri găseai de toate. Atît coniac era în președinție atunci că puteai deschide liber un magazin.” Daniela se amuză de situația care era atunci, de comportamentul oamenilor, de dorința de a pune mîna pe lucruri străine. Unii veneau după mîncare și ieșeau cu sticle de alcool, alții erau interesați de mobilier, luau scaune, mese, iar alții luau în spate ghiveciurile cu flori.
Veceslav era în clasa a XI-a, nu era interesat de protestul propriu-zis. Avea alte planuri, trebuia să își petreacă toată ziua cu iubita. „Cînd am întîlnit-o era cu prietenii, ieșiseră din magazin după ce au cumpărat zeci de lumînări.” Voiau să meargă în Piață să aprindă micile focuri în semn de regret, pentru asuprirea forțată și alegerile false. „Cînd am ajuns în centru se începuse haosul cel mare, iar lumînările și-au pierdut menirea.”
Cei care voiau să vină acasă din România rămîneau, și ei, blocați pe drum. Pe atunci Dumitru învăța la un liceu din Iași. L-a sunat un prieten de-al său cînd voia să treacă hotarul României. „Mi-a spus că accesul în Republica Moldova este momentan interzis, iar ruta Iași – Chișinău trebuie să se întoarcă în gara românească”, spune el. Spre seară de pe acoperișul Parlamentului ieşea fum negru, iar de la ferestre se vedeau flăcări.
Adaugă un comentariu