Jurnalistul care a schimbat fața războiului din Afganistan

„Cine vrea război, să se lupte cu roboți, că oamenii nu mai sînt oameni după asta”. După ce ies din joc, rămîn cu o nervozitate de pasăre, mișună ca niște furnici, nu stau locului multă vreme. Pentru că războinicii au văzut-o cu toții pe femeia cu o coasă lungită pe umeri, rîzînd ca un dihor sătul. Unii nu au rezistat și și-au învelit gîtul cu funie. Alții au mai tăiat un nume de pe listă și au continuat să-i dea interviuri lui Ion Ionel, fostul corespondent din războiul ruso-afgan. El le-a notat pe toate, dar a povestit puțin celor de acasă. Basarabenii știau doar că e „exotic” să scuipi gloanțele în „dușmanii poporului.”

Pe 18 mai, atunci cînd se împlinesc 21 de ani de la retragerea trupelor sovieti­ce din Afganistan, Ion va primi 90 de lei. A doua zi, își va desface pumnul în fața trecătorilor. Scrisul a rămas în urmă, doar amintirea nu-i va pieri niciodată.

Facerea cuvintelor

Bătrînul cu nume de copil, Ionel Ion, stă așezat pe un scaun cu trei pi­cio­are, în spatele unui gard de sîrmă. Soarele îi arde obrajii uscați. De du­pă ochelarii ce-i turtesc nasul, două luminițe sferice se ascund de fiecare dată cînd încerci să le țintești. Nu mă lasă să le măsor intensitatea. Simte că i-aș intra în suflet și nu, asta nu poate să o facă. Secretul și-l va așterne, în­tr-o zi, pe 200 de foi îngălbenite cu grafit, du­pă cum făcea și acum 20 de ani, în răpciunele lui ‘81, într-un răz­boi din ca­re a ieșit cu chiu, cu vai, du­pă un an și jumătate de scrijelit pe stînci și în re­vistele Republicii So­vi­e­tice So­cia­lis­te Moldovenești (RSSM).

„Ce vrei să afli?”, își gîtuie vocea bărbatul îmbătrînit înainte de vreme. Nu înțelege ce doresc de la el. A trecut jumătate de oră de cînd îi privesc ve­ne­le bine marcate de pe brațe, fu­mul scurt pufnit din țigară și fruntea-i lată, scobită. Încă zece minute pînă la pri­mul răspuns. Zici că i s-au înecat cu­vin­tele. Nici vorbă de conversație în lim­ba română. „Bun, îți spun ce vrei, dar numai în rusă, poate găsești vreun  prie­­ten care să îți traducă”. Încuvii­n­țez u­șu­rată. După două zile în care l-am că­u­tat pe la toate colțurile unde cer­șeș­te de obicei, aceasta ar fi cea mai mică grijă.

„De ce să îmi fie frică? Păi nu as­ta am vrut? Să văd tinerii aceea îm­bră­cați în haine militare cum își apără țara?”. „Țara cui?” îndrăznesc. Pa­u­ză. Din buzunarul cămășii azurii mai scoa­te capul o țigară mototolită. „Da, nu era țara noastră. Oricum, nu înțeleg de ce ne-am băgat în războiul acela. Ce vo­iam? Pămînt galben, stînci, a­rici?”. Ori­cum, nu îi mai pasă. Din con­tră, dacă ar avea scrisul la fel de cursiv, ar mai mer­ge la un război, oriunde în lumea asta, să își spînzure gîndurile.

Scrisorile s-au pierdut pe drum

A plecat în Afganistan în septembrie, 1981, după patru ani de Jur­na­lism la Universitatea de Stat din RSSM și trei luni de practică la zi­a­rul „Mo­lo­deoj Maldavii” (n.r.: „Ti­ne­retul Mol­do­vei”) din Chișinău. Și-a înghesuit în geantă o pereche de pantaloni, două că­măși, un creion și două caiete. „A­colo am primit de toate: pat, dulap, pixuri, tot ce aveam nevoie. Nu trebu­ia decît să scriu despre eroii națiunii”. Înțelegea, vedea totul, știa că URSS și-a făcut singură „duș­ma­nii”, cu ar­ma, dar „nu aveam încotro. Eram tri­mi­sul Moldovei”. 

Vorbește încet, pieptul i se umflă și apoi se culcă la loc pe coaste, ca un a­nimal rănit. La doar 59 de ani, moș Ion arată de parcă ar fi strîns toate măr­turiile de război din lume. Ni­cio­da­tă nu a stat în spatele convoiului de sol­dați. „Mergeam cu ei, în față, pe cîm­pul de luptă, printre mine și gloanțe. Nu, nu trebuia să scriu despre asta, dar trebuia să le știu pe toate.  Păi da­că îi fac un portret comandantului de campa­nie, trebuie să îl văd îm­puș­cînd, ră­nind, bombardînd kișlakurile (n.r.: sa­te­le), altfel articolul meu a­jun­gea la gunoi”. Reportajele îi erau apoi publicate în ziare precum „Chi­și­năul de Sea­ră”, „Crasnaia Zvezda”, (n.r.: „Steaua Ro­șie”) sau Crasnîi Voin (n.r.: „Răz­boi­nicul roșu”). Acestea e­rau singu­re­le sale legături cu rudele ră­mase acasă. Nici măcar soția sa nu primea scrisori de la el. Atît ea, cît și cei doi copii ai săi, Tatiana și Vasile, au plecat, după trei ani de la război, în Germania, acolo unde sînt și as­tăzi. Ion, de altfel, era printre puținii care era căsătorit, „doar aveam 31 de ani, eram un bunic pe lîngă tinerii de 17-18 ani de acolo”, adolescenții cu frica în sîn, pe care îi consola seară de seară, promițîndu-le ca vor ajunge personaje de reportaj sau interviu da­că vor rezista pînă la final. „Cum să îi motivezi altfel? Erau atît de speriați, majoritatea nici nu știau să mîn­u­i­ască bine arma. În plus, erau niș­te slăbănogi, nu mîncau mai nimic, scîn­ceau la fiecare rînd trimis de mama”.

Nu a ținut nici o promisiune. Or­dinele sale erau altele, îl plăteau să po­vestească despre victorii și militari cu grade înalte. În articolele lui, a­ceș­tia e­rau „eroii”, „curajoșii”, „lup­tă­­torii a­de­vă­rați”. Soldații de rînd, în schimb, e­rau, de regulă, trimiși în pri­mele rîn­duri, „să cerceteze terenul, să vadă da­că nu era minat”. Cîți și-au dat duhul în felul acesta în fața lui, cîte cas­che­te deformate au zburat în aer, numai moș Ion știe. Fostul cores­pondent de război în­chi­dea ochii, săruta crucea de lemn tu­ciu­riu de la piept și își orienta bocancii într-o altă direcție. „Scri­am la co­man­dă, în serie, cot la cot cu alți jurnaliști militari, din alte zone ale URSS-ului. Cîte aș fi spus, dacă a­veam cum, dar puteam să nu mă mai întorc de la răz­boi, îmi puteau face orice acolo”. În fond, nici măcar nu avea prieteni a­pro­piați. Cîțiva din­tre soldați îl priveau cu invidie chiar, moș Ion nu mînca conserve expirate și nici nu bea apă ver­zu­ie ținută în bu­toaie de plastic. Bărbatul primea scrisori regulat, „de la mama și dor­meam într-un alt cort, aveam un du­lap”. Deși mulți veneau la el pe în­se­rate, „nu i-am apropiat, ști­am că se pot duce în orice zi”.

Poezia unei morți

Pe moș Ion moartea l-a ocolit, dar a ținut să-l înspăimînte măcar o dată, să nu stea doar să se holbeze. „M-a prins un nenorocit, rămăsesem în ur­mă, du­pă o stîncă. M-am așezat să îmi ud gît­le­jul, îmi intrase nisipul în su­flet, cînd, deodată, m-a strîns de gît un tadjic «duș­man» și am simțit cum îmi ieșeau o­chii din cap. Noroc de an­tre­na­men­te­le de box pe care le-am fă­cut în ti­ne­re­țe, altfel acolo îmi lă­sam oasele. Uite, și a­cum am două de­gete deformate din ca­u­za pumnului” și își desface palma, a­rătîndu-mi poci­turile. Apoi, l-au găsit pe unul dintre soldați atîrnînd cu tru­pu-i uscat ca o haină din cuier. L-au che­mat pe moș Ion să îi scoată căpățîna din funie. „Știu eu ce era în capul lui? Pot numai să îmi imaginez. L-o fi lăsat iu­bi­­ta, o fi vrut să grăbească lucrurile, nu știu”. Nu a scris nici despre asta. Pen­tru ci­ti­torii săi, viața de militar era una de vis, cu multe bucurii, într-o țară exoti­că. Ce știa, nota într-un caiet cu 12 foi, asemănătoare cu cele pe care co­­pi­au elevii poeziile despre Lenin sau Stalin.

Nuntă cu Alai

Și-a deschis sufletul doar în fața unei femei, tadjica (n.r. denumire unui popor) pe nume Alai, cea care l-a în­grijit atunci cînd și-a rănit piciorul. Avea mîini calde, ochi negri și pă­trun­zători, iar părul lung ca o iederă. „Cînd i-am auzit vocea, pentru că e­ram încă adormit și nu o văzusem la față, m-am simțit mai puternic, așa. Încă mă durea piciorul, îmi intrase glonțul pînă la os, dar am uitat de el. Era frumoasă și atît de bună”. Într-o lună după ce s-a în­tre­mat, s-a însurat cu Alai. A uitat complet de familia de acasă. „Nu le scriam scrisori și nici ei mie”. Alai avea și ea doi copii, dintr-o altă căsnicie, pe care Ion i-a cunoscut însă trei ani mai tîrziu. Unul singur i l-a dăruit lui, un băiat cu pielea de culoarea nisipului pe care l-au nu­mit Branislav.

După un an și jumătate de hălă­duit și preamărit pustiurile, pîcla deasă și bu­bu­iturile infernale din Afganistan, jur­­nalistul s-a întors acasă, în Chi­și­nău. La scurt timp însă, în familia lui s-a așezat o tensiune care-i strînge și a­cum colțurile buzelor. „Am început să ne cer­tăm, mă așteptam la asta, eram foar­te gelos pe soția mea de acasă și, în a­ce­lași timp, tînjeam după Alai. Du­pă trei ani, i-a luat pe cei doi copii și au plecat în Germania, iar eu m-am în­tors în Tașkent”. Acolo a găsit-o pe fe­meia cu pielea măslinie pe care o vi­sa adesea în timp ce-și odihnea oasele în patul conjugal. Alai și-a prezentat co­pi­ii și l-a învățat să-i iubească. Simțea că ea nu o va mai putea face. S-a stins în 1994, cu puțin înainte ca Ion să afle că i-a murit și mama. „Mi-a fost mai greu ca la război atunci. Co­piii lui A­lai crescuseră deja, se descurcau și singuri, dar îl aveam pe Bra­nislav, care îm­plinise abia opt ani, pe el nu-l puteam părăsi”.

A rămas în Tașkent, capitala Uz­be­­kistanului, în casa soției, cres­cîn­du-i odraslele. Abia atunci și-a făcut cu­raj și a început să lucreze la o car­te. Între timp, publica și în ziarul re­gional „Frunzareț”. „Cînd nu aveam de mîn­care, ne mai ajutau vecinii. Po­porul ta­jic e unul minunat, despre ei am și scris în carte, așa se și numea”. A editat vo­lu­mul în 10.000 de exemplare, iar cu banii cîștigați, s-a întors în Republica Moldova, împreună cu Branislav. B­a­nii i-au ajuns numai de drum.

Ultima lecție de dor

Astăzi, moș Ion își plimbă foa­mea pe mai toate străzile Chișinăului, la colțurile brutăriilor, alimentarelor, dar și în fața centrelor comerciale, poa­te o strînge de o hîrtie. „Eu aș vrea să scriu. Aș scrie întruna, multe cărți, de aș găsi un sponsor. De unde însă? Am scris a­tî­tea caiete, le-am trimis acasă și le-a dat nepotul meu pentru maculatură. Am pierdut tot. În Tașkent poa­te oi mai găsi vreun exemplar, că aici au pierit toa­te”. S-ar întoarce. Acolo sau în Af­ga­nistan, la un alt război. Îi este dor de faima de atunci, îi vine greu să creadă că cele 15 republici sînt azi independente. Îmi povestește despre vă­rul său, bărbatul la care mai înnoptează uneori, cînd i se depune ninsoarea pe mus­tăți sau îi intră apa în bocanci. Cică A­natol ar avea su­fle­tul mai mare decît fratele sau surori­le sale. „M-au găzduit, pe rînd, toți, dar eram un purice, un ni­meni, nu adu­ceam nici un fel de venit. În plus, se cer­tau între ei, iar ne­poții nu mă su­por­tă”. Branislav a rămas să fie crescut de una din surori. Ion a ple­cat brusc, fără să lase vreun bi­let. L-au găsit întîmplător, după cî­te­va luni de căutări, dar n-au reușit să-l aducă acasă. De acum, el era „omul străzii”.

Prima noapte a petrecut-o în sca­ra unui bloc cu opt etaje. Acolo l-a cu­noscut pe Iura, un alt cerșetor, care i-a arătat locurile cele mai bune din o­raș. „E «angajatorul» meu” și rîde ho­dorogit. În afară de banii strînși din mi­la trecătorilor, o dată pe an, în luna mai, primește un ajutor social în valoare de 350 de lei moldovenești ( n.r.: aproximativ 90 Ron) și beneficiază de un prînz gratuit la cantina „Steaua Roșie” timp de trei luni pe an. „Eu fac parte dintr-o altă «castă», nu sînt veteran de război, sînt un fost jurnalist, atît”. Ri­di­că din umeri și se gîrbovește. Îl în­treb dacă ar mai avea să-mi spună ce­va. „Da, să fiți un jurnalist bun și co­rect și să nu mergeți la război niciodată”. După 21 de ani, intertitlurile istoriei sale se strîng într-un articol pe care nu-l va sem­na niciodată.

Lina VDOVÎI