Moldoveanul care a împletit America Latină

Cînd s-a reîntors în Chile a de­cis, împreună cu un amic de al său, Alvaro Naudy, să înceapă un pro­iect personal. Și-a luat ghiozdanul cu ustensile în spate și a început să călătorească din oraș în oraș propunîndu-le localnicilor servicii de sti­list în stradă. „Am improvizat un logo cu stema Moldovei unde vulturul ținea în gheare un foarfece și o lamă”, îmi povestește Dumitru zîm­bind. Ochii căprui i se luminează în încăperea întunecată unde nu există nicio fereastră, doar cîteva luminițe ale lămpilor de pe tavan și intrarea ce duce la etajul întîi al salonului Micușa Style.

Autoritățile erau interesate de i­deea proiectul „Peluquero del Mun­do” și îi direcționau pe tineri încotro să o apuce. În unele orașe aceștia a­veau parte de „o întîlnire cu pîine și sare” unde cei de la primărie le ofereau scaune, oglinzi și muzică pen­tru a atrage cît mai mulți oa­meni.

Băieții au ajuns prima dată în Valdivia, un oraș situat lîngă port, și au înșirat toate ustensilele pe tro­tuarul unei piețe de artizanat unde de obicei se îngrămădesc turiștii. După ce a aflat cu ce se ocupă și de unde vine Dumitru, un bărbat a de­cis să se tundă. Între timp, salonul improvizat în aer liber a strîns mulți oameni care așteptau să ajungă pe mîinele unui stilist. „Nu aveam stabilit un preț fix, dar percepeam o donație voluntară pentru proiect”, îmi explică tînărul frizer sorbind dintr-o cană cu ceai. Unii plăteau mai mult, alții mai puțin sau îi mul­țu­meau scriindu-i niște versuri.

Alvaro și Dumitru reușeau să viziteze mai multe orașe de-a lungul unei săptămîni, iar primul lucru pe care îl făceau era să caute un loc în care să-și pună cortul, criteriul de bază fiind un peisaj frumos. Serile și le petreceau în fața rugului unde își pregăteau cina și micul dejun. Dacă la început cei doi își aranjau foarfecile la întîmplare într-un loc cu mulți turiști, ulterior, sfătuiți de localnici, au început să ceară autorizație de la primărie. Autoritățile erau interesate de i­deea proiectul „Peluquero del Mun­do” și îi direcționau pe tineri încotro să o apuce. În unele orașe aceștia a­veau parte de „o întîlnire cu pîine și sare” unde cei de la primărie le ofereau scaune, oglinzi și muzică pen­tru a atrage cît mai mulți oa­meni. În alte cazuri, locurile alese de autorități erau pustii, ba chiar periculoase.

Odată, Dumitru s-a trezit singur lîngă un Muzeu feroviar în fața că­ruia erau două vagoane, cul­cuș pen­tru boschetari. Unul cîte unul, aceștia ieșeau din casele im­pro­vizate și îl întrebau cine e și cu ce se ocupă. În acea zi, băiatul a întîlnit un pictor care stătea la volanul unei mașini din anii ‘50 pictată cu degetul. Bărbatul l-a sfătuit să-și strîn­gă lucrurile și să plece deoarece localnicii nu par a fi ospitalieri. „Mi-a spus că dacă mai rămîneam încă jumate de oră nu știa ce se a­legea din ghiozdanul meu sau din mine”, povestește Dumitru în timp ce cu­prinde cu ochii camera și ia de pe masă o cană cu ceai din care încă mai ies aburi. Familia pictorului s-a a­ră­tat binevoitoare față de el și l-a găzduit trei săptămîni în casa lor să­pată în pămînt, din care numai a­coperișul se vedea.

Dumitru pregătește un pro­iect adresat femeilor din Republica Moldova care au avut de suferit în urma violenței domestice.

„Mulți oameni nu se încumetau să se așeze în stradă. Ei vedeau că mă străduiesc să lucrez ca într-un sa­lon de frumusețe, adică calitatea ser­viciilor în stradă nu era diferită fa­ță de cele ale unui salon. De­dicam fiecărei persoane cîte 40 de minute pentru a o tunde, iar după asta le făceam aranjarea”, îmi povestește tî­nărul, iar cuvintele lui răsună în ecou.Treptat, proiectul lui s-a tran­sformat și într-un mic business am­bulant deoarece unii clienți îl che­mau acasă să le tundă toți membri familiei.

Iarna l-a prins în Argentina, iar salonul de frumusețe în aer liber s-a transferat în hostelurile dornice de publicitate. În același anotimp a făcut cunoștință cu vecinul său de cort dintr-un camping din Chile. Era un bărbat îngrijit și cu maniere bune după cum mi-l descrie tînărul frizer. Cînd avea 40 de ani, acesta a lăsat totul, și-a vîndut casa și a început să trăiască pe o barcă cu care străbătea malurile din Chile pî­nă în Argentina și invers. Bărbatul s-a făcut artizan confecționînd lu­cruri din sîrmă și lemn, iar în ace­lași timp era profesor la o școală din oraș.

Conceptul stiliștilor salvatori

Guvernul din Chile i-a propus stilistului să lucreze în cadrul unor proiecte sociale care urmăreau in­tegrarea în societate a narcomanilor, ajutorul femeilor care au fost agresate în familie sau recalificarea unor frizeri din pături social vulnerabile. Astfel, el a ajutat 60 de femei care lu­crau la niște saloane din ghetouri să învețe modele de tunsori și coafuri europene. Ele tundeau în con­diții dificile cu foarfece de hîrtie, iar Dumitru a fost văzut ca un salvator din Europa care le-a învățat cum să-și ridice businessul. „Am văzut cum un vulcan a e­rupt provocînd în Nepal un cutr­e­­mur care s-a soldat cu 2.000 de victime. Atunci norocul depindea doar de vînt, dacă vîntul era să sufle în partea orașului în care te afli pu­teai muri pe loc din cauza aerului cu cenușă vulcanică”, îmi povestește stilistul pe fața căruia se citesc no­te de tristețe. După ce a erupt vulcanul, oamenii au fost aduși într-o școală care a devenit pentru cîteva săptămîni un azil pentru cei ale că­ror case erau „înzăpezite” cu cenușă și trebuiau curățate de pompieri și voluntari.

El a ajutat 60 de femei care lu­crau la niște saloane din ghetouri să învețe modele de tunsori și coafuri europene. Ele tundeau în con­diții dificile cu foarfece de hîrtie, iar Dumitru a fost văzut ca un salvator din Europa care le-a învățat cum să-și ridice businessul.

Pe lîngă această catastrofă na­turală, el a simțit pe propria piele ce înseamnă cum să îți alunece pă­mîn­tul de sub picioare fiind în epicentrul unui cutremur cu intensitatea de 8,4 grade. S-a format o ga­ură în pămînt, iar semafoarele, ma­șinile și casele au început să tre­mure. Oamenii erau panicați și toți încercau să se ascundă. La nici o oră distanță, cutremurul a cauzat un tsu­nami, iar valurile celui din urmă au înghițit mai multe case aflate lîn­gă mal. „Oamenii se simțeau vi­novați pentru că știau că trăiesc într-o țară seismică și că în orice mo­ment poate veni un val să le ia casele”, îmi explică Dumitru. El a fost voluntar în campanii de reabilitare a victi­me­lor și spune că încerca să-i facă să uite pentru cîteva minute de cele întîmplate cu ei. Acesta îmi poves­tește că statul era receptiv și își a­juta cetățenii cu bani, voluntari, iar companiile de construcție îi ajutau să-și reconstruiască casele.

După experiența din America Latină, Dumitru pregătește un pro­iect adresat femeilor din Republica Moldova care au avut de suferit în urma violenței domestice. Prin intermediul acestuia „Uniunea Frizerilor le va învăța să se machieze și să se aranjeze, ceea ce le va ajuta să ca­pe­te încrederea în sine și, mai apoi, o profesie”, spune tînărul care are deja un bagaj de experiență în spate lucrînd peste ocean, iar acum do­rește să-i ajute și pe cei de acasă. Dumitru îmi explică gesticulînd că proiectul nu presupune doar lecții de stil și îngrijire personală, ci și co­laborarea cu centrele de reabilitare, cu psihologi, medici și avocați.