Ochii care ascund lumea Anei

În mintea Anei, lumea se creionează altfel decît o vedem noi. Deși și-a pierdut vederea încă de la două luni, imaginția ei creează mereu explozii spontane de culoare, într-o lume plină de zgomot, din interiorul căreia pulseză cu putere o inimă ce face pămîntul să-i vibreze sub pași. Cînd o vezi prima dată pe fata de 20 de ani, îți sar în ochi chipul angelic și părul blond ca mierea, care curge în onduleuri pe umeri. Abia în ochii limpezi și albaștri îi citești oboseala, fiindcă se străduie să îmbine, în același timp, tainele limbilor franceză și germană, la Facultatea de Litere, cît și să învețe cum să aibă la rîndul ei grijă de cei din jur, la Asistență Socială. Dacă va reuși, Ana spune că nu-și propune decît să îi facă pe cei din jur să o vadă așa cum este – un om normal, de care nu trebuie să se teamă.

Ana-Maria Butură s-a născut în satul Luminiș din comuna Pia­tra Șoimului, județul Neamț, într-o fa­mi­lie formată din șase suflete. As­tăzi fata a reușit să treacă peste toate gre­utățile și studiază, la zi, atît la Fa­cul­tatea de Filofosie și Științe Social-Politice, cît și la Facultatea de Li­te­re, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. „Sîntem în total patru copii. Eu, Alex și Mihai sîntem tri­pleți și mai avem o soră, Geor­gia­na, mai mare cu 7 ani. Noi trei sîntem toți cazați într-o cameră din Că­mi­nul C7, iar sora noastră stă undeva în Alexandru”, povestește Ana. La două luni, cînd ochii ei încă distingeau fețele oamenilor, acesta spu­ne că i s-a administrat un vaccin care i-a afectat nervul optic, astfel pierzîndu-și vederea, iar doctorii i-au spus că nu o să și-o mai re­ca­pe­te vreodată. „Nu mi-am pus pro­blema prea des de ce nu văd. Pur și simplu așa a fost să fie. Tot ce este de făcut acum e să mergem mai departe, chiar nu are rost să intru într-o stare de depresie pentru as­ta”, spune fata.

Încă de mici, Alex și Mihai au re­prezentat tot sprijinul surorii lor. Ei au ajutat-o să se deplaseze, să în­vețe și să se adapteze. Alex și Mi­hai au devenit, astfel, ochii care o ghi­dează pe Ana în lumea în care tră­ieș­te. Studenți în anul al doilea, u­nul dintre ei la Universitatea de Me­dicină și Farmacie „Grigore T. Po­pa” din Iași și celălalt tot la „Cu­za”, aceștia și-au împărțit de fie­ca­re dată timpul astfel încît să poată fi alături de Ana. „O ajutăm cum pu­tem. Eu sînt la Medicină și o duc la facultate atunci cînd pot, iar cînd eu nu ajung, vine fratele meu sau unii colegi de-ai ei de an”, poves­teș­te Alex.

Timp înjumătățit între două facultăți

Iubind oamenii și vrînd să fie un sprijin pentru cei pe care îi con­si­deră mai puțin norocoși decît ea, Ana s-a înscris la Depar­ta­mentul de Asistență Socială din cadrul Fa­cul­tății de Filosofie și Științe Social Politice, dar a aflat apoi că a intrat și la Facultatea de Litere, la ger­ma­nă-franceză, și a hotărît să le continue pe amîndouă la zi, intrînd cu medii mari la amîndouă. Acum, fa­ta încearcă cu greu să își împartă timpul între cele două facultăți și s-a confruntat pe parcursul anului universitar și cu neînțelegeri din partea profesorilor. „Erau unii ca­re efectiv nu mă lăsau să înregistrez cursurile. Spuneau că asta este drep­tul lor. Nu aveai ce să le mai zici, dar mi-a fost foarte greu”, poves­teș­te Ana. Cea mai frumoasă sur­pri­ză însă i-au făcut-o niște colege de an care au plănuit în taină să o ajute să treacă mai ușor peste pri­mul an de facultate. „M-am dus acasă și cînd am deschis emailul mi-a spus că am un mesaj și cînd am dat click să mi se citească, am avut cea mai mare surpriză. O colegă a înregistrat rar toate cursurile. M-a ajutat foarte mult și nu mi-a venit să cred că mai există astfel de oameni”.

Ambiția a făcut-o să se înscrie ca voluntar în cadrul proiectului „Ini­mă bună” organizat de fundația Be­thany și a reușit să strîngă din do­nații bani pentru copiii cu de­fi­cie­n­țe locomotorii și de vorbire.

Din cauza deficienței de vede­re, Anei i s-au închis multe uși. Cînd a venit vremea să facă practică, mul­te asociații au refuzat să colaboreze cu ea pe motivul că ei nu lucrează cu oameni orbi și nici nu dispun de persoane specializate să facă acest lucru. Refuzurile au făcut-o să se maturizeze mult mai devreme și să vrea să demonstreze că se poate să lucrezi și dacă nu ești înzestrat cu toate calitățiile necesare. „Mulți cred că dacă nu vezi sau ai alte de­ficiențe ar trebui să stai în banca ta că nu ești bun de nimic. Chiar asta mi s-a spus. Te fac să crezi că me­riți tot, dar de fapt nu îți dau nimic și nu te ajută să te integrezi în societa­te”, crede Ana.

Ambiția a făcut-o să se înscrie ca voluntar în cadrul proiectului „Ini­mă bună” organizat de fundația Be­thany și a reușit să strîngă din do­nații bani pentru copiii cu de­fi­cie­n­țe locomotorii și de vorbire. „Mer­geau cu o cutiuță legată de gît și con­vingeau oamenii să done­ze”, spu­ne aceasta cu bucurie în glas. Ex­pe­riența de la Bethany a făcut-o să vrea mai mult și să ajute cît mai mulți oameni, astfel în timpul verii s-a înscris la niște cursuri de consiliere psihologică și logopedie în cadrul Centrului Școlar pentru Edu­cație Incluzivă „Alex­an­dru Roșca” din Piatra Neamț. Acolo trebuia să învețe copiii de toate vîrstele să vor­bească începînd de la zero. Cazul care a impresionat-o cel mai tare a implicat surori gemene care aveau deficiențe locomotorii: una parția­lă și cealaltă totală. Ana îmi poves­tește că la dorința lor le-a învățat germană, română, dar și mate­ma­ti­că. „Aritmetica era ok, dar și pe mine m-a omorît mereu geometria. Țin minte că tata îmi făcea figuri geometrice din lemn și așa am învățat. Pe Andra și Antonia le-am consiliat și psihologic și le-am făcut să treacă peste depresie po­ves­tindu-le din experiența mea”, povestește Ana.

Viitorul creionat în culorile minții

Ana îmi spune că ar vrea să con­tinue cu ambele facultăți, dar, din cauza examenelor care se suprapun, cîteodată îi este foarte dificil să facă față, deși pînă în prezent este un student de nota zece. I-ar plăcea să meargă în continuare pe latura asistenței sociale sau a traductologiei deoarece știe franceză, germană, engleză și de curînd s-a apucat și de norvegiană. Puținul timp liber de care dispune îi place să și-l petreacă în natură sau citind.

„Îmi place să stau în mijlocul naturii. Să simt. Tot timpul mama îmi spune că Dumnezeu a creat na­tura și este foarte frumoasă. Chiar dacă nu pot să o văd, pot să o simt, pot să aud cum trăiește, cum se dez­voltă”, spune Ana în timp ce îi as­cul­ta pe studenții universității foș­nind în jurul ei, ca frunzele, ducîndu-se la cantina din Titu Maio­res­cu. Niciodată nu se plînge că nu poate să vadă, ci îi mulțumește în fiecare zi lui Dumnezeu că a apucat să o trăiască. Părinții i-au insuflat o iubire față de credință foarte mare, iar Ana îmi spune că dacă nu ar fi simțit ajutor, nu ar fi reușit să treacă peste stările de depresie care o mai cuprind uneori, să se ridice și să trăiască viața așa cum i-a fost dată.

Ana spune că persoanele care nu văd își imaginează anumite lu­cruri cu memoria cognitivă, fiind­că nu dispun de cea vizuală, iar cînd ating un lucru îi apar în minte di­mensiunile reale și îl pot asocia mai apoi cu altceva.

Ana vorbește repede, iar cu­vin­tele îi alunecă de pe buze în mici cascade de gînduri și idei. Îi plac călătoriile, iar cel mai frumos mo­ment a fost cînd a simțit marea sub picioare și aerul sărat. La fel de mult îi place și să citească, literatura ru­să fiind una dintre preferatele ei. Pe lîn­gă cărți și natură, Ana iubește animalele, iar dacă ar avea posibilitatea ar vrea să aibă „un leuț. Am înțeles că e o pisică gigantică, doar că are coamă ca atunci cînd nu îți stă bine părul într-o zi și are prea mult volum”, îmi povestește aceas­ta rîzînd. Sora ei a încercat să îi explice cum sînt toate animalele. „La urs, mi s-a spus că e un cățel mult mai mare și păros, așa că am o imagine formată despre el. Iar la balenă… vai ce-a fost acolo. Dacă nu ating eu, nu am cum să îmi ima­ginez. Degeaba îmi spui că are ari­pio­ară nu știu de care, că tot nu mer­ge.”

Ana spune că persoanele care nu văd își imaginează anumite lu­cruri cu memoria cognitivă, fiind­că nu dispun de cea vizuală, iar cînd ating un lucru îi apar în minte di­mensiunile reale și îl pot asocia mai apoi cu altceva. Însă cînd a fost mi­că, nici nu a vrut să audă de faptul să urmeze o școală specială. Deși avea avantaje, fiind oameni care să o învețe, la orele de deplasare, cum să mergi singur, cum să îți prinzi părul sau cum să te îmbraci, ea îmi povestește că se descurcă și sin­gu­ră, iar cînd nu, este ajutată de frații ei.

„Să-i vezi cum împletesc a­cum. La haine, eu pur și simplu știu cum să asortez culorile, le-am învățat, dar cînd nu mă descurc mă ajută ei. Sora mea le-a ținut o prelegere de modă ca să știe cum să le asorteze, iar într-o seară am încercat cinci-șase ținute pînă au fost ei mulțu­miți”, îmi spune rîzînd.

Dacă ar fi să aibă un scop de­cla­rat în viață, acela ar fi să le de­monstreze oamenilor că atitudi­nea lor reticentă față de ea este una greșită. „Am învățat să îmi stă­pî­nesc sentimentele, să fiu mai rece, dar vreau să rămîn copil în sufletul meu și cred că fiecare ar trebui să aibă grijă de copilul din interior pentru că de acolo pornesc cele mai mari dezamăgiri, dar și cele mai multe bucurii”.