Satul în care casele sînt încondeiate ca ouăle

Dacă nu știi cum să ajungi la Ciocănești, e de-ajuns să fii atent cînd zărești prima casă pictată cu modele în diferite culori ca să-ți dai seama că ești deja acolo. Satul înconjurat de munți îți dă impresia că te afli într-un cerc, unde casele sînt răsfirate, iar aerul e atît de calm încît capsula timpului pare să se fi întors în urmă cu cîteva sute de ani. Aflată la 20 de kilometri de Vatra Dornei, comuna Ciocănești este singura din țară unde locuitorii își încondeiază nu doar casele, ci și gardurile sau fîntînile, păstrînd tradiția care-i face să aibă un loc unic în țară. Formată din satele Ciocănești și Botoș, a fost declarată comună – muzeu, în anul 2014, de către Ambasada Franței în România.

Înainte de a ajunge în satul ca­se­lor încondeiate vei trece printr-o zo­nă nelocuită, unde poți vedea doar copaci și rîuri, de-o parte și de alta. Dacă încă nu ți-ai dat seama după modelele de la streașina caselor c-ai ajuns la destinație, la intrare te în­tîmpină o placă de lemn cu mode­le pe margini, pe care scrie cu li­te­re negre „Comuna turistică Ciocă­nești”. Pe lîngă cele două șiruri de case așezate în linie dreaptă, dacă privești în zare, mai sînt cîteva aco­perișuri aproape de vîrfurile brazi­lor ce împrejmuiesc localitatea. Și da­că te lași răpit de peisajul cu brazi, poți crede că nu este scăpare de aici, că timpul o să curgă de două ori mai greu decît în alte părți. Cînd intri în sat, nu vezi pe nimeni pe ulițe sau pe stradă. Doar de prin ogrăzi se mai aude cîte o găină sau vreun cîine, care alungă senzația de pustietate.

Arhitectura cu simboluri și culori

După cîteva minute de mers pe jos, pe partea stîngă găsești o casă care pare mai veche decît celelalte, iar în curtea ei e o pancartă pe care stă scris cu litere mari „De vînza­re”. De la casa cu cerdac maroniu și cu vaze goale în geam începe toată po­vestea comunei încondeiate. „Ca­sa Muzeul Țăranului Leontina este pri­ma cu modele. Dumitru Tomoioa­gă, fost primar, care era și zidar, a scos modelele de pe costumul popular, apoi a aplicat pe casă un strat de ci­ment și de ipsos în relief, a făcut un șablon cu modelul dorit, l-a pus pe acel strat și l-a sculptat cu dalta; modelele sînt vopsite în culori spe­cific tradiționale”, explică Marile­na Niculița, muzeograful comunei.
Încondeiată în jurul anului 1950, la cererea proprietarei Leonida Ță­ran, locuința avea să facă din Cio­că­nești un loc unic. Astăzi există foar­te puțini oameni care știu să fo­lo­sească această tehnică, deși for­me­le par, din exterior, destul de sim­ple. „Nu toată lumea știe să facă aces­te motive pe fațadă, iar în sat sînt doar vreo trei localnici care se pricep. Lu­crarea poate dura chiar și o lună de zile sau mai mult, în funcție de com­plexitate”, mai spune femeia. Silvia Șcheu este fiica primului lo­cal­nic care a început să încondeize casele și printre ultimii care mai cu­nosc meșteșugul acesta.

Fiecare linie are un simbol care își găsește locul pe pereți într-un strop de culoare, iar atunci cînd în­cerci să le înțelegi semnificația, îți amintești de povestirile antice. Afli că cercurile reprezintă infinitatea, alături de care se adăugă inteligen­ța – pătratul, și înțelepciunea – rom­bul. Pe zidul locuinței se așterne, mai întîi, un fundal alb, iar pe acesta vor fi pictate simbolurile în diverse nu­an­țe. Formele geometrice de la strea­șină sînt numite brîuri, iar institu­țiile publice, precum Primăria și Po­liția, nu fac excepție de la tradiția care a devenit cu timpul o regulă – una pe care tinerii o consideră înve­chită sau preferă să-și lase pereții îmbrăcați doar în var alb și roz. Și dacă vii pentru prima dată aici, aș­tep­tîndu-te să găsești motive pe ori­care fațadă, așa îți explici că în sat găsești mai multe care nu se po­tri­vesc cu celelalte. „Sînt multe case noi și am evitat să le dăm sancțiuni, pen­tru că decorarea cu motive tradi­țio­nale poate costa foarte mult. Cînd încep construcția, își iau un angajament ca în termen de doi – cinci ani să-și facă aceste motive”, poves­tește muzeografa.

În Botoș, celălalt sat al comu­nei, sînt foarte puțini locuitori care duc mai departe tradiția, iar alții nici nu știu de unde a pornit. „Sînt frumoa­se casele, dar la mine nu a fost ni­cio­dată pictată și nici nu o voi face”, spune o femeie care locuiește aco­lo. Pe lîngă modelele de pe case, în comună se găsește Muzeul Ouălor Încondeiate, care are două încă­peri pline cu exponate realizate de oa­menii locului. „Motivele de pe casă sînt identice cu cele de pe ouălele încondeiate, de pe costumele și țe­să­turile populare. Dacă vezi un ou cu fundal negru, automat știi că e de Ciocănești. Pentru încondeierea ouălor se utilizează alb, galben, roșu și negru, iar la case predomină cu­loarea verde, negru și galben”, ex­pli­ca muzeografa, arătînd spre co­lecția de exponate. Cei din Ciocă­nești spun și că rețeta de panetone este al lor și că italienii „ar fi furat-o” de la ei. Drept dovadă, la Muzeul Etnografic, sînt expuse vase în ca­re se face tipul ăsta de cozonac, ele a­vînd o vechime de aproape 85 de ani.

Tradiția vie din camerele vechi

Dacă prin alte zone costumele populare și voalul de mireasă al bu­nicii stau în valiza cu zestre, aici, în satul bucovinean, sînt ținute pe umeraș, iar localnicii le poartă ca pe haine de sărbătoare. Și mirii se îmbracă în portul specific zonei la cununia religioasă. Camerele bunici­lor sînt păstrate așa cum le-au lăsat, cu țesături pe pereți, cu milieuri, dulapuri maronii și lucioase, care au devenit ele însele lăzi de zestre. Tanti Maria pare mîndră că de 50 de ani are casa decorată, poves­tind cu zîmbetul larg despre satul care a devenit renumit și la nivel inter­na­țional și că au venit aici chiar și turiști din Noua Zeelandă.

Are o cameră largă în care păs­trează totul așa cum era pe vremuri și nu se ferește să o arate celor care vin să viziteze împrejurimile. Fe­meia știe că dacă obiceiul înconde­ierii nu s-ar mai păstra, Ciocă­neș­tiul nu ar mai fi unic. „Cei tineri nu vor să respecte tradiția, ei zic că acestea sînt motive vechi, dar asta face sa­tul nostru să fie unic. De la Primărie li se tot spune să-și facă moti­ve­le spe­ci­fice zonei, însă ei vor lucruri mo­derne și nici nu mai știu să toar­că sau să țese, așa cum am făcut eu de cînd eram tînără”, rîde tanti Ma­ria în timp ce ridurile din zona bu­ze­lor i se arcuiesc. Deasupra carpetelor înflorate stau așezate două coarne de cerb și icoane care sînt împodobite cu prosoape ce au di­fe­rite motive. Cîrlionții portocalii îi ies de sub batic atunci cînd se gră­bește să-mi arate costumele populare, la care asortează neapărat o ves­tă de blană. Toate obiectele sînt atît de colorate, iar în cameră se simte mirosul dulceag al anilor ce au trecut peste ele, mai ales atunci cînd vezi pozele în alb și negru trans­formate în tablouri.

Picăturile de ploaie se împle­tesc cu razele soarelui și chiar dacă nu a apărut vreun curcubeu pe cer, de la depărtare așa crezi. Asta pentru că din zare casele seamănă cu niște palete de culoare din acuarele. Te mai gîndești încă o dată la vilele roz care se construiesc și te întrebi da­că vor avea și ele vreodată culori care se vor scălda în lumina gal­be­nă atunci cînd va ploua.

de Antonela TĂNĂSELEA