Unde-și ascund sufletul mamele bătute

Mamele care se luptă în propria casă cu violenţa domestică nu plîng la fel ca celelalte femei care se confruntă cu abuzul fizic şi emoţional. Teama şi grija că micuţul lor ar putea înţelege şi ar fi afectat de ceea ce vede şi aude le face să pară mai puternice măcar de dragul lor. Pentru a scăpa de chinul de acasă, cele mai curajoase aleg să plece chiar şi în miez de noapte. O bucăţică de linişte o găsesc la Centrul pentru ocrotirea femeilor victime ale violenţei domestice, unde sînt cazate aproximativ zece mame. Timp de şase luni pot sta într-un loc unde să le fie asigurate liniştea şi grija de care au nevoie pînă îşi revin financiar şi moral. Printre mamele care au căutat ocrotire într-un loc sigur se numără şi o mamă care a fugit cu cei doi copii de concubinul agresiv din Italia.

Centrul pentru ocrotirea fe­me­ilor victime ale violenţei do­mes­tice din subordinea Direcţiei pen­tru Asistenţă Socială şi Pro­tec­ţia Copilului (DGASPC) Iaşi este ca o nouă casă pentru mamele abuzate din Iaşi şi din judeţ. O casă liniştită şi curată, în care fiecare mamă gă­seşte intimitatea şi grija de care o familie are nevoie şi pe care nu o gă­sesc acasă, din cauza soţilor vio­lenţi. „E ca o casă, una pornită de la zero, în care încercăm să facem cîte puţin în fiecare an”, spun reprezentanţii centrului, adăugînd că se au în vedere îmbunătăţiri ce pot face şederea mamelor cu copii mai plăcută. Încă un parc de joacă pentru cei mici şi centrul s-ar transforma într-o grădiniţă, la care educatoare sînt propriile mame.

Relaţie construită din ameninţări şi bătăi

În braţele mamei este copilul cel mai mare, de patru anişori, care stă mereu cu capul sub bărbia ei, ca un semn al nevoii de protecţie. Pri­me­le cuvinte ale mamei referitoare la povestea sa sînt scurte şi cu­prin­zătoare: „Mi-e frică de el”. În timp ce femeia povesteşte prin ce a trecut timp de opt ani alături de tatăl copiilor, un italian cu care se află în relaţie de concubinaj, cel mic se joacă nestingherit, frămîntînd cînd o bomboană între degete, cînd un pahar de plastic din care bea apă. Nu pricepe foarte mult din ce au­de, deoarece este născut şi crescut în Italia, ştiind foarte puţine cuvin­te în română, de aceea mama po­vesteşte totul fără nicio reţinere. Ve­nirea lui pe lume a fost momentul care a declanşat violenţa fizică şi emoţională, primii patru ani de re­laţie fiind aproape perfecţi. În aşa măsură încît la cel de-al doilea co­pil sarcina a fost presărată doar cu ameninţări şi bătăi.

„Cînd a aflat că sînt însărcinată cu cel mic m-a strîns de gît şi a zis că dacă nu avortez mă aruncă de la etajul doi şi o să aibă el grijă să pară o sinucidere. Toată sarcina a fost un calvar, încît m-am gîndit că n-am să reuşesc să îl nasc”, spune mama, în timp ce îşi sărută copilul cel ma­re pe frunte, încercînd să nu se lase la iveală lacrimile din ochi. Timp de opt ani a stat alături de el, sperînd că se va schimba ceva în bine, însă relaţia dintre ei s-a transformat în­tr-un cîmp de luptă cu bătăi, ţipete şi ameninţări. Acestea se lăsau cu repercusiuni asupra copilului cel mare, care în­ce­pea să perceapă totul. „Cînd in­tra el pe uşă, copilul lăsa furculiţa sau jucăriile din mînă şi începea să clipească de teamă. Ştia că vor urma doar ţipete de ambele părţi, că o să îmi zică iar că nu sînt bună de nimic şi că eu am să încep să ţip sau să plîng”, spune mama, adău­gînd că toate abuzurile aveau loc doar în momente cînd ştia sigur că nu poate fi înregistrat şi că nu exis­tă nicio probă împotriva sa. „Atunci cînd aveam vînătăi vizibile mă ţinea închisă în casă, ca să nu pot să spun poliţiştilor ce îmi face. Au fost situaţii cînd am reuşit şi m-a obligat să merg să anulez toate de­claraţiile”, a adăugat aceasta.

Mamele se tem în permanență să nu fie găsite.

Dincolo de violenţă, gelozie şi ameninţări, acesta a început treptat să îi interzică mamei copiilor să mai vină acasă, în țară, fiind deranjat şi de faptul că micuţii au du­blă cetăţenie, spunîndu-le tot timpul că fac parte dintr-un „popor de ţigani şi de săraci”. De o lună, mama e venită acasă cu cei doi co­pii, dar ştie că el nu va renunţa atît de uşor şi că, deşi nu şi-a dorit ni­ciodată copii, va face tot posibilul să obţină custodia lor.

Locul în care liniştea e acasă

În momentul de faţă, centrul adă­posteşte opt mame cu 17 copii, reprezentanţii centrului spunînd că în timpul iernii numărul se du­blează de fiecare dată. Vreme de maximum şase luni, acestea pot locui împreună cu copiii, perioadă în care vor fi consiliate şi îşi vor pu­tea reface viaţa căutîndu-şi de mun­că şi o altă casă. De cele mai multe ori, mamele trec pragul centrului strîngînd copiii la piept, îmbrăcate doar cu hainele de pe ele şi des­culţe.

Sînt aduse în miez de noapte de către poliţişti, după ce apelează la numărul de la Protecţia Copi­lu­lui, 0232 983, ştiind că aici se pot ascunde şi că se pot linişti, măcar temporar. Conform specialiştilor, pri­mele trei săptămîni sînt cele mai grele, femeile aflîndu-se într-o sta­re psihică greu de imaginat. „Sînt agi­tate, speriate, nu pot să doarmă sau să mănînce, iar după această pe­rioa­dă încep să îşi facă un plan. Dacă trec de acest interval, în­seam­nă că rămîn la noi. Pentru că sînt şi acele cazuri cînd se întorc acasă, pentru că soţii înceapă să facă gesturi copleşitoare, gesturi unice, pro­miţînd că se vor schimba. În 99.9% dintre cazuri acestea sînt minciuni, însă decizia le aparţine lor”, su­bli­niază reprezentanţii centrului. A­ceştia mai spun că există nume­roa­se cazuri de femei care ajung şi la a doua sau a treia internare, întorcîndu-se mereu acasă şi reluînd relaţia care le-a făcut atît de mult rău. Motivul – pentru că legăturile nu pot fi rupte prea uşor.

În teorie, ordinul pentru pro­tec­ţie ar trebui să fie arma cu care se pot apăra femeile care se con­frun­tă cu abuzuri. Prin intermediul acestuia, agresorul nu se poate apropia de victimă, avînd un pe­ri­me­tru impus de instanţă pentru o perioadă de timp în care mama îşi poate reface viaţa. În practică, le­gea se aplică extrem de rar, doar în anumite cazuri.

„Aici intervine şi problema, că mama nu poate rupe complet le­gă­turile cu agresorul, fiind cumva obligată să îi spună despre copii. Dar şi faptul că, atunci cînd agresorul vede că nu mai primeşte răs­puns de la ea, încearcă să lovească acolo unde o doare cel mai tare, să-i ameninţe familia. Din aceste motive, legătura nu poate fi ruptă din prima, ci se ia totul treptat”, au adăugat reprezentanţii centrului. De asemenea, este vorba şi despre o dependenţă emoţională, care fa­ce ca femeia să se supună oricărui tip de comportament şi să renunţe la propria viaţă din cauza pose­si­vi­tăţii bărbatului. „Durează destul de mult, uneori, pînă îşi dau sea­ma femeile că plătesc exagerat de scump pentru o astfel de iubire. De aceea, atunci cînd ele vin la noi, spun că nu vor să divorţeze sau să plece, ci vor doar să înceteze vio­len­ţa”, a precizat psihoterapeutului centrului. Acesta a mai subliniat că se ajunge la violenţă din cauza faptului că nu se găseşte nicio me­to­dă pentru a rezolva problemele financiare sau alte probleme care macină o familie.

Ordinul de protecţie, o iluzie

În teorie, ordinul pentru pro­tec­ţie ar trebui să fie arma cu care se pot apăra femeile care se con­frun­tă cu abuzuri. Prin intermediul acestuia, agresorul nu se poate apropia de victimă, avînd un pe­ri­me­tru impus de instanţă pentru o perioadă de timp în care mama îşi poate reface viaţa. În practică, le­gea se aplică extrem de rar, doar în anumite cazuri. Prima problemă este că sînt puţine femei care ştiu că există o astfel de lege, însă cea mai mare este că se pune foarte rar în aplicare. „E un proces de lungă durată, unul anevoios, timp în care victima trebuie să facă în continuare faţă atacurilor soţului, mai ales că mulţi nu acceptă încetarea relaţiei şi recurg la diferite inti­mi­dări, ajung să stea la pîndă, să ur­mă­rească unde se duc copiii la şcoală”, au adăugat reprezentanţii cen­trului.

Teoretic, acesta ar trebui eliberat în 48 de ore, dar durează uneori şi mai mult de jumătate de an, timp în care mama deja pleacă din adă­post şi trebuie să se repună pe pi­cioare. Pentru eliberarea ordinului, femeia abuzată trebuie să aibă certificat medico-legal care să de­monstreze gravitatea abuzului, bi­le­te de ieşire din spital şi martori care să o susţină. „Am avut foarte multe respingeri din partea ins­tan­ţei, considerînd că nu există mo­ti­ve suficient de serioase, că dacă nu a omorît-o, încă se poate aşa. E frustrant şi pentru noi, ca specialişti, ca­re vedem zi de zi cu ce fel de cazuri ne confruntăm”, mai arată reprezentanţii centrului de ocro­tire.

Aceştia susţin că în astfel de cazuri femeile se văd obligate să plece din ţară pentru a li se pierde urma, indiferent dacă obţin sau nu ordinul, acesta fiind valabil doar pentru şase luni, timp în care trebuie să pregătească alte dovezi. „Noi le sfătuim ca întotdeauna să aibă bagajul cu cîteva haine pre­gă­tit şi să fie gata să plece. De asemenea, să aibă copii legalizate la toate actele, inclusiv actele de studii, deoa­rece, de cele mai multe ori, agresorii obişnuiesc să le rupă toate actele, ca să nu se poată angaja sau să plece. Trebuie să fie pregătite şi să înveţe să prevină orice abuz”.