Culisele atelierului de moțuri

Odată cu schimbarea paginii ca­len­darului pe martie, a apărut și ro­iul de mărțișoare de la tarabe. Din pă­ca­te, egoismul din mine făcuse calcu­lul că un braț de astfel de podoabe cum­­părate mă ținea și mai departe de biletul la film din săptămîna aceasta, așa că apelez la ajutorul studen­ți­lor de la Facultatea de Arte și De­sign, care au organizat în The Rock un workshop de creat măr­ți­șoa­re.

„Hai­de, intră!” mă invită înăuntru Iuliu, unul din îndrumători.

Arăt ca un elefant într-un magazin de bibelouri cînd intru în sala mi­că și împodobită pentru săr­bă­toa­re, unde toate mesele sînt acoperite cu materiale și instrumente pentru îm­pletirea mărțișoarelor. Observînd un pic terenul, am ales un loc înconjurat de alți confecționari, în speranța că aș putea „împrumuta” puțină me­serie de la dînșii, fără să am însă prea mult noroc. „Nu vrei să te muți cu ei, dacă tot nu știi cu ce să începi?” mă întreabă Alexandra, unul din co­or­do­­natori, cînd vede încercarea mea stîn­gace de a tăia o bucată dreaptă din hîrtia creponată.

Încîlcit în instrucțiuni

Înainte de a realiza un mărțișor, a trebuit să învățăm să facem un mo­țoc. Atît eu, cît și Simona, colega mea, am aflat că nu este atît de simplu pe cît credeam; am petrecut cam un sfert de oră încercînd să aflăm cum se fac. „Nu, ține degetele despărțite și apoi învîrte ața roșie în jurul lor” ne explică binevoitor Ser­giu, coordonatorul echipei noastre. Sur­pri­nză­tor, am reușit să facem trei moțuri și nici unul nu s-a desprins mai tîrziu.

După ce am terminat nivelul de bază, am trecut la avan­sați, unde a trebuit să ne închipuim conturul mărțișorului. Pe cînd cei din jurul meu s-au mulțumit să ur­me­ze modele precum flori sau animale, eu am ales să merg pe un șa­blon mai diferit. Astfel, am ajuns să visez la un model în chipul unui urs de pluș mascat în Rambo. „Ești si­gur de as­ta?”, mă întreabă amuzat Adri­an, u­nul din colegii de la masă.

Pînă la final, deși încă stîngace, moțurile făcute de cei din jurul meu ara­tă efortul depus de aceștia. De la tă­ie­rea formelor pînă la lipirea ma­te­ri­alelor, toți, în afară de mine, au re­ușit să realizeze podoaba imaginată. Floa­rea Simonei arăta numai bună de vîn­dut la tarabe, iar Adrian a făcut un mărțișor demn de oferit mamei. „Uite ce trebuie să faci”, îmi su­ge­rează Ser­giu, văzînd că mă încurc în ațe și că eu m-am cam ghidat pînă atunci pe noroc chior decît pe in­struc­țiuni mai precise.

După ce termin, încerc să îmi ima­ginez cum ar arăta măr­ți­șo­rul meu prins în pieptul altcuiva, dar pun pa­riu că tot eu am să fiu cel care îl va pur­ta.

Paul ANDRICI