Haosul colecționarului din palatul fotografiei
Povești fără timbru 6 martie 2012 1 comentariu la Haosul colecționarului din palatul fotografiei 52„O fotografie nu se face la întîmplare” îmi spune în timp ce-și așază barba lungă și albă, și își șterge ochelarii cu o bucată de hîrtie igienică. Ioan Matei Agapi este unul dintre oamenii care nu lipsește de la evenimentele culturale din Iași, dar își ascunde mereu chipul în spatele camerei de fotografiat. Nu a pretins niciodată că este un artist, dar se străduie să îi învețe pe alții cum să devină unul. Și mai mult chiar decît blitz-ul aparatului, i-au plăcut dintotdeauna documentarul și mersul pe jos. A făcut turul României de mai multe ori, dar și a țărilor din jurul ei, iubind orășelele mici și magazinele de antichități. La cei 76 de ani ai săi, acesta a strîns întregi colecții de fotografii, aparate vechi, tablouri, ceasuri sau fel de fel de unelte. Păstrează la loc de cinste o cheie de reparat tancuri.
Bătrînul trăiește în casa Braunstein, din Piața Unirii, încă din ’77, cînd Școala Populară de Artă i-a dat două camere să-și desfășoare activitatea de profesor. Uneia îi spunea casă, iar în cealaltă își ținea orele. După ’89, a transformat sala de clasă în studiou, adăpostind astăzi probabil cea mai mare colecție de fotografii din țară. În camera mică stau îngrămădite peste două milioane de instantanee înghețate de timp. Însumate, ele sînt rodul a trei generații de fotografi, de la tatăl colecționarului pînă la fiica acestuia.
După ce primesc aprobarea paznicului maidanez din fața ușii, Ioan Matei Agapi mă primește în apartamentul său vechi. În întîmpinarea mea au venit „Chioara” și „Șchioapa”, două din cele trei pisici ale fotografului. Înăuntru, peste tot unde-mi așez privirea își fac loc tot felul de cutii, fiecare pline cu „amintiri”, iar deasupra capului meu zăresc mai multe căști vechi de război, unele datînd și din Primul Război Mondial. Deși la prima vedere lucrurile par amplasate haotic prin toată casa, bătrînul îmi spune că toate sînt ordonate minuțios, arătîndu-mi în spatele meu zeci de borcane din plastic pline ochi cu tot felul de cuie, fiecare scris cu markerul. Pe un alt perete se văd, prinse de o planșă, mai multe unelte înnegrite iar deasupra uneia găsesc scris „cheie de la un tanc Panzer 1943”, chiar lîngă o alta pentru „mutelci osii la căruțe 1993”.
Începuturile fotografiei
Într-o altă cameră, în care fotograful se odihnește de obicei, un tablou tronează în mijlocul celorlalte. Este vorba despre un portret al său, realizat în 1983 de către pictorul Călin Alupi, „recompensă pentru filmul pe care i l-am făcut”.
Înclinația spre fotografie o are de la tatăl său, profesor de matematică în Huși, care „în 1920 a început fotografia… la vremea aceea pe suprafețe de sticlă, cu un aparat (care șe găsește în colecția sa și acum) mai bunișor ce putea să schimbe șase plăci”, povestește Ioan Agapi în timp ce stă așezat pe pat, cu brațele prinse pe unul dintre genunchi și cu privirea-i pătrunzătoare fixată pe un punct imaginar undeva dincolo de tavan. „Tatăl meu m-a învățat foarte multe. Era un encicloped. Cînta la vioară, vorbea corect franțuzește, știa multă matematică și era priceput într-o samă de activități tehnice deosebite. M-a învățat o groază de chestii.” Probabil cea mai importantă lecție pe care a primit-o a fost să nu-i fie frică, la șapte ani lăudîndu-se că știe să schimbe prizele din casă. Împrumutînd aparatul de la tatăl său, colecționarului îi făcea mare plăcere să-și fotografieze colegii, curcanii din curte și în special florile de zarzăr și de măr primăvara.
Din cauză că în tinerețea sa să fii fotograf presupunea mai mulți bani decît putea împrumuta, acesta a de-cis să-și urmeze o altă pasiune. A mers la cursurile Facultății de Matematică din Iași, de unde în cel din urma se va reîntoarce către blitzul aparatului. „În anul al V-lea am avut un profesor cu care făceam fundamentele geometriei. Rimer îl chema. Un evreu, simpatic, deștept, micuț de statură, foarte prietenos cu studenții, la seminarul căruia, într-o discuție, am pus problema că ar fi interesant să putem arăta elevilor filme animate cu geometrie pentru ca să le poată înțelege copilul mai ușor.” În acel moment, deși nu știa o boabă despre animație, acesta hotărăște să-și concentreze studiul pe fotografie, pentru a întelege mai bine fenomenele animației și filmului. Mai tîrziu, ajunge să lucreze ca fotograf pentru o întreprindere și să aibe numeroase expoziții cu pozele sale. Cît despre studii, și le-a finalizat la Sahia, de unde a deprins bazele reportajului și ale documentarului.
La un epsilon de artist
Din studiou îmi aduce o serie de instantanee cu care se mîndrește, făcute în ’89. „Am o unicitate a Revoluției de la Iași, un album absolut nemaiîntîlnit”. Au mai fost fotografi care au făcut cîteva poze, „dar nu ca mine, trei zile la rînd cu toate evenimentele din Iași din 22, 23 și 24 decembrie”. Fotografiile încă mai par proaspete, de parcă le-ar fi developat cu o zi în urmă, pentru el timpul fiind o simplă convenție. Prima imagine a fost făcută de la geamul camerei în care ne aflăm, cinematograful Victoria apărînd pe fundal, împreună cu mulțimea unită pentru același scop – libertate.
Cu modestie îmi spune că nu se declară un fotograf artist, ci un documentarist și niciodată nu a ținut să se înscrie în Asociația Artiștilor Fotografi din România. „Artist intră tîrziu în titulatura unui fotograf. Sigur că foarte mulți spun că fac fotografii artistice. Poți să spui că poți să schiezi pe Mont Blanc, că ai fost în Tibet, poți să spui orice. Dar ca să și faci, e mai complicat. Eu sînt un documentarist care tind spre artist. Ca în matematică, cu tindere către artistic, la o diferență de un epsilon. Niciodată nu-l ating”, spune bărbatul.
Recunoaște că la știința numerelor nu a renunțat prea ușor și că l-a ajutat foarte mult în munca sa, pentru o pricepere mai profundă a lucrurilor. A continuat mult timp să dea meditații elevilor mai slabi la învățătură și celor care se pregăteau să facă trecerea către liceu sau universitate. Astăzi, singura care se mai bucură de sfaturile sale este nepoțica sa de opt ani, care îl mai sună din cînd în cînd pe bunicul pentru indicații.
Colecționarul îmi mărturisește că și-a schimbat religia la vîrsta de 54 de ani, renunțînd la ortodoxie. Acesta urmează crezul evreilor, fără a practica însă și ritualurile lor. „Numai eu și Dumnezeu”, îmi spune cu mîndrie. Chiar dacă lumea îl cunoaște mai mult ca fotograf decît ca regizor, Ioan Agapi admite că cele mai multe premii și statisfacții materiale le-a primit din arta documentarului și a jurnalismului cultural. Acesta a fost mulți ani de zile corespondentul televiziunii române pentru județele Vaslui, Iași și Botoșani. „În total cred că am făcut aproape 400 de reportaje”, majoritatea cu teme date de către Partidul Socialist Român, cu tendințe socialiste. „O mare parte le mai am și acum. Mi-au spus «tovarășu Agapi, păstrează-le dumneata, pentru că le ții mai bine decît noi»”. Acestea își au locul și acum pe unul dintre rafturile îndesate de cutii.
Despre noile tehnologii de prelucrare și editare precum Photoshop îmi spune că nu este împotriva lor și că i se par interesante, dar „trebuie să încercăm să plecăm de la o așa manieră a conceptului încît să nu ne bazăm că eu o să adaug sau o să scot în Photoshop ceva neapărat. Trebuie să gîndim de la început corect”, și bărbatul își îndreaptă privirea către calculatorul din colțul camerei.
Drumuri cu denivelări
Pe un umeraș din spatele meu zăresc un costum pe care bătrînul îl poartă anual, o singură dată, și anume straiele lui Moș Crăciun, care se potrivesc perfect bărbii lungi și albe pe care acesta o are și a întreținut-o de-a lungul anilor. În fiecare iarnă îl poartă pentru copiii pe care îi place foarte mult să-i fotografieze.
Dar cum Crăciunul e doar o dată pe an, Ioan Agapi practică în restul timpului cealaltă mare pasiune a sa, după fotografie: călătoritul pe jos. „Am călătorit foarte mult. Am făcut de vreo cinci ori turul României pe jos. Am o colecție de poze pe care am făcut-o în vreo doi-trei ani cu oameni pe care i-am întîlnit în diverse sate din Moldova, Oltenia și Maramureș care seamănă cu dacii de pe Columna lui Traian. Erau formidabili dom’le. Eu nu numai că i-am fotografiat. Le-am scris numele, vîrsta și satul în care i-am găsit. Deci am făcut un documentar foarte serios”. Tot fără a se folosi de tren sau autobuz, Ioan Agapi a călătorit și în țări străine ca Franța, Iugoslavia, Ungaria sau Cehia, aparatul lăsîndu-l acasă, deoarece numai așa putea să-și deschidă mintea. „Am mers foarte mult pe jos. Am făcut în ’68 o lună jumate de la Iași pînă la Paris. Porțiunile care nu mă interesau în mod deosebit le făceam cu autostopul. Tatăl meu trăia pe atunci și pe oriunde treceam îi trimiteam vederi cu orașul în care eram. El primea bineînțeles vederea, avea harta Europei, și punea bolduri cu stegulețe în orașele în care mă aflam, făcîndu-mi tot traseul. Cînd am ajuns acasă mi-am găsit tot drumul făcut”, îmi spune bătrînul, iar fața i se modelează cu un zîmbet cald.
Astăzi, îmi spune cu regret în voce că nu prea mai călătorește deoarece „nu mai am vreme”, preferînd să urmărească fenomenele din politică la televizor, sau să-și revadă pozele din calculator. Acesta a trecut prin multe cumpene de-a lungul vieții de care nu vrea decît să-mi povestească, de parcă au trecut pe lîngă el ca anotimpurile. În 2006 era diagnosticat cu cancer pulmonar, de care s-a vindecat fără medicamente cinci ani mai tîrziu, în 2010. „Asta e o cu totul altă problemă. Cum m-am vindecat, ce am făcut, ce fac pentru treaba asta ține doar de cine sînt eu în fața vieții și în fața vîrstei și de ce nu renunț”.
Între fotografie și film
După ce-l întreb care cameră ar alege-o între cea de filmat și cea de fotografiat, bărbatul îmi răspunde fără ezitare că ar alege camera de curs. „Foarte mult mi-a plăcut didactica. Deci repet: eu nu sînt artist fotograf, iar ceea ce fac doar tinde către artistic. În schimb, sînt un foarte bun didact, să predau și să fie înțeleasă fotografia de la mine”. În Iași, a ținut cursuri la Casa de Cultură Municipală pînă în anul 2008, cînd i-a predat ștafeta fotografului Dan Mititelu. Acum oferă lecții private pentru amatorii care vor să vadă mai departe de concept și care doresc să conștientizeze partea artistică pe care o poate da un aparat de fotografiat. „Mă preocupă foarte mult povestea compoziției, filozofia imaginii și gramatica artisticului.” Încă de la prima lecție, Ioan Agapi ține să-și invite elevii în „familia fotografiei”. „Am această mare capacitate de a dezvolta teoretic, ușor și pe înțelesul celui de lîngă mine subiecte, teme, discipline și concepte”. Se vede că nu este străin predatului, bărbatul vorbindu-mi simplu, rar și corect.
Pierdut printre fotografiile bătrînului, soarele a apus demult. Dar, înainte de a ne despărți, colecționarul îmi dezvăluie secretul pentru longevitatea sa, precum și calea corectă a drumului brăzdat în sepia către autoînvățare. „În tot ceea ce faci în viață, trebuie să fii condus încetul cu încetul de: îngăduință și înțelegere față de alți oameni, simpatie, dragoste și iubire în sensul aproapelui, și ultima chestiune, foarte mare, e să nu-ți iei necazurile altora asupra ta. De exemplu, la televior vezi o crimă. Schimbă dom’le canalul! Cît ești tînăr, nu contează. Ești tare. Dar, încetul cu încetul toate astea încep să se adune. Iar în artă, există acel ceva pe care încerc să-l văd. Dacă nu pot din prima, îl las, apoi iar revin. Pentru că între timp, mintea se acomodează.”
Prins în lumea peisajelor nemișcate, realitatea îl găsește pe Ioan Agapi încă inadaptat.
Iulian BÎRZOI
Un comentariu
Admitere, admitere, admitere!