Haosul colecționarului din palatul fotografiei

„O fotografie nu se face la întîmplare” îmi spune în timp ce-și așază barba lungă și albă, și își șterge ochelarii cu o bucată de hîrtie igienică. Ioan Matei Agapi este unul dintre oamenii care nu lipsește de la evenimentele culturale din Iași, dar își ascunde mereu chipul în spatele camerei de fotografiat. Nu a pretins niciodată că este un artist, dar se străduie să îi învețe pe alții cum să devină unul. Și mai mult chiar decît blitz-ul aparatului, i-au plăcut dintotdeauna documentarul și mersul pe jos. A făcut turul României de mai multe ori, dar și a țărilor din jurul ei, iubind orășelele mici și magazinele de antichități. La cei 76 de ani ai săi, acesta a strîns întregi colecții de foto­gra­fii, aparate vechi, tablouri, ceasuri sau fel de fel de unelte. Păstrează la loc de cinste o cheie de reparat tancuri.

Bătrînul trăiește în casa Braun­stein, din Piața Unirii, încă din ’77, cînd Școala Populară de Artă i-a dat do­uă camere să-și desfășoare activitatea de profesor. Uneia îi spunea ca­să, iar în cealaltă își ținea orele. După ’89, a transformat sala de clasă în studiou, adăpostind astăzi probabil cea mai mare colecție de fotografii din ța­ră. În camera mică stau îngră­mă­di­te peste două mili­oa­ne de instantanee înghe­ța­te de timp. Însumate, ele sînt rodul a trei gene­ra­ții de fotografi, de la tatăl co­lec­țio­na­rului pînă la fiica acestuia.

După ce primesc aprobarea paz­ni­cului maidanez din fața ușii, Ioan Matei Agapi mă primește în apartamentul său vechi. În întîmpinarea mea au venit „Chioa­ra” și „Șchioapa”, două din cele trei pisici ale foto­gra­fului. Înăuntru, pes­te tot unde-mi așez privirea își fac loc tot felul de cutii, fiecare pline cu „amintiri”, iar deasu­pra capului meu zăresc mai multe căști vechi de răz­boi, unele datînd și din Pri­mul Război Mondial. Deși la prima vedere lu­cru­rile par am­pla­sa­te haotic prin toa­tă casa, bătrînul îmi spu­ne că toate sînt ordonate minuțios, ară­tîndu-mi în spatele meu zeci de borcane din plastic pline ochi cu tot felul de cu­ie, fiecare scris cu mar­ke­rul. Pe un alt perete se văd, prinse de o planșă, mai multe unelte înnegrite iar deasupra uneia găsesc scris „cheie de la un tanc Panzer 1943”, chiar lîngă o alta pentru „mutelci osii la căruțe 1993”.

Începuturile fotografiei

Într-o altă cameră, în care fo­to­gra­ful se odihnește de obicei, un ta­blou tronează în mijlocul celorlalte. Este vor­ba despre un portret al său, realizat în 1983 de către pictorul Călin Alupi, „recompensă pentru filmul pe care i l-am făcut”.

Înclinația spre fotografie o are de la tatăl său, profesor de matemati­că în Huși, care „în 1920 a început fotografia… la vremea aceea pe su­prafețe de sticlă, cu un aparat (care șe găsește în colecția sa și acum) mai bunișor ce putea să schimbe șase plăci”, povestește Ioan Agapi în timp ce stă așezat pe pat, cu brațele prinse pe unul dintre genunchi și cu privirea-i pătrunzătoare fixată pe un punct ima­ginar undeva dincolo de tavan. „Tatăl meu m-a învățat foarte multe. Era un encicloped. Cînta la vioară, vorbea corect franțuzește, știa multă matematică și era priceput în­tr-o sa­mă de activități tehnice deo­se­bite. M-a învățat o groază de ches­tii.” Pro­ba­bil cea mai importantă lecție pe care a primit-o a fost să nu-i fie fri­că, la șapte ani lăudîndu-se că știe să schim­be prizele din casă. Împrumu­tînd apa­ratul de la tatăl său, colec­țio­na­rului îi făcea mare plăcere să-și fo­to­gra­fie­ze colegii, curcanii din cur­te și în special florile de zarzăr și de măr primăvara.

Din cauză că în tinerețea sa să fii fotograf presupunea mai mulți bani decît putea împrumuta, acesta a de-cis să-și urmeze o altă pasiune. A mers la cursurile Facultății de Ma­te­ma­ti­că din Iași, de unde în cel din urma se va reîntoarce către blitzul aparatu­lui. „În anul al V-lea am avut un profesor cu care făceam fundamen­tele geo­metriei. Rimer îl che­ma. Un evreu, simpatic, deștept, micuț de sta­tură, foarte prietenos cu studenții, la seminarul căruia, într-o discuție, am pus problema că ar fi interesant să putem arăta elevilor filme animate cu geometrie pentru ca să le poată în­țelege copilul mai ușor.” În acel mo­ment, deși nu știa o boabă despre animație, acesta hotărăște să-și concentreze studiul pe fotografie, pentru a întelege mai bine fenomenele animației și filmului. Mai tîrziu, ajun­ge să lucreze ca fotograf pentru o în­treprindere și să aibe numeroase ex­po­ziții cu pozele sale. Cît despre stu­dii, și le-a finalizat la Sahia, de unde a deprins bazele reportajului și ale do­cumentarului.

La un epsilon de artist

Din studiou îmi aduce o serie de instantanee cu care se mîndrește, fă­cute în ’89. „Am o unicitate a Re­vo­luției de la Iași, un album absolut ne­maiîntîlnit”. Au mai fost fotografi care au făcut cîteva poze, „dar nu ca mine, trei zile la rînd cu toate evenimentele din Iași din 22, 23 și 24 decembrie”. Fotografiile încă mai par proaspete, de parcă le-ar fi de­ve­lo­­pat cu o zi în urmă, pentru el timpul fiind o simplă convenție. Prima ima­­gine a fost făcută de la geamul ca­merei în care ne aflăm, cinema­to­gra­ful Victoria apărînd pe fundal, îm­preună cu mulțimea unită pentru același scop – libertate.

Cu modestie îmi spune că nu se declară un fotograf artist, ci un docu­mentarist și niciodată nu a ținut să se înscrie în Asociația Artiștilor Fo­to­grafi din România. „Artist intră tîr­ziu în titulatura unui fotograf. Si­gur că foarte mulți spun că fac fo­to­grafii artistice. Poți să spui că poți să schi­ezi pe Mont Blanc, că ai fost în Ti­bet, poți să spui orice. Dar ca să și faci, e mai complicat. Eu sînt un do­cu­mentarist care tind spre artist. Ca în matematică, cu tindere către artistic, la o diferență de un epsilon. Ni­cio­dată nu-l ating”, spune bărbatul.

Recunoaște că la știința nu­me­re­lor nu a renunțat prea ușor și că l-a ajutat foarte mult în munca sa, pentru o pri­cepere mai profundă a lucrurilor. A continuat mult timp să dea meditații elevilor mai slabi la învățătură și ce­lor care se pregăteau să facă trecerea către liceu sau universitate. Astăzi, sin­gura care se mai bucură de sfaturile sale este nepoțica sa de opt ani, care îl mai sună din cînd în cînd pe bunicul pentru indicații.

Colecționarul îmi mărturisește că și-a schimbat religia la vîrsta de 54 de ani, renunțînd la ortodoxie. Aces­ta urmează crezul evreilor, fără a prac­tica însă și ritualurile lor. „Nu­mai eu și Dumnezeu”, îmi spune cu mîn­drie. Chiar dacă lumea îl cunoaște mai mult ca fotograf decît ca regizor, Ioan Agapi admite că cele mai multe premii și statisfacții materiale le-a pri­mit din arta documentarului și a jurna­lismului cultural. Acesta a fost mulți ani de zile corespondentul te­le­viziunii române pentru județele Vas­lui, Iași și Botoșani. „În total cred că am fă­cut aproape 400 de reportaje”, ma­jo­ri­tatea cu teme date de că­tre Par­ti­dul Socialist Român, cu tendințe socialis­te. „O mare parte le mai am și acum. Mi-au spus «to­va­ră­șu Aga­pi, păs­trea­ză-le dumneata, pen­tru că le ții mai bine decît noi»”. Acestea își au locul și acum pe unul dintre rafturile îndesate de cutii.

Despre noile tehnologii de prelu­crare și editare precum Photoshop îmi spune că nu este împotriva lor și că i se par interesante, dar „trebuie să încercăm să plecăm de la o așa ma­ni­eră a conceptului încît să nu ne ba­zăm că eu o să adaug sau o să scot în Photoshop ceva neapărat. Trebuie să gîndim de la început corect”, și băr­batul își îndreaptă privirea către calculatorul din colțul camerei.

Drumuri cu denivelări

Pe un umeraș din spatele meu ză­resc un costum pe care bătrînul îl poar­tă anual, o singură dată, și anume stra­iele lui Moș Crăciun, care se po­tri­vesc perfect bărbii lungi și albe pe care acesta o are și a întreținut-o de-a lungul anilor. În fiecare iarnă îl poar­tă pentru copiii pe care îi place foar­te mult să-i fotografieze.

Dar cum Crăciunul e doar o dată pe an, Ioan Agapi practică în restul timpului cealaltă mare pasiune a sa, după fotografie: călătoritul pe jos. „Am călătorit foarte mult. Am făcut de vreo cinci ori turul României pe jos. Am o colecție de poze pe care am făcut-o în vreo doi-trei ani cu oa­meni pe care i-am întîlnit în diverse sate din Moldova, Oltenia și Maramureș care seamănă cu dacii de pe Co­lum­na lui Traian. Erau formidabili dom’le. Eu nu numai că i-am fotografiat. Le-am scris numele, vîrsta și satul în ca­re i-am găsit. Deci am făcut un documentar foarte serios”. Tot fără a se folosi de tren sau autobuz, Ioan Aga­pi a călătorit și în țări străine ca Fran­ța, Iugoslavia, Ungaria sau Cehia, aparatul lăsîndu-l acasă, deoarece nu­mai așa putea să-și deschidă mintea. „Am mers foarte mult pe jos. Am făcut în ’68 o lună jumate de la Iași pînă la Paris. Porțiunile care nu mă interesau în mod deosebit le făceam cu autostopul. Tatăl meu trăia pe atunci și pe oriunde treceam îi trimiteam ve­deri cu orașul în care eram. El pri­mea bineînțeles vederea, avea harta Eu­ropei, și punea bolduri cu stegulețe în orașele în care mă aflam, făcîndu-mi tot traseul. Cînd am ajuns acasă mi-am găsit tot drumul făcut”, îmi spune bătrînul, iar fața i se modelea­ză cu un zîmbet cald.

Astăzi, îmi spune cu re­gret în voce că nu prea mai călătorește de­oarece „nu mai am vreme”, prefe­rînd să ur­mă­rească fenomenele din po­li­ti­că la televizor, sau să-și revadă po­zele din calculator. Acesta a trecut prin multe cumpene de-a lungul vieții de care nu vrea decît să-mi poves­teas­că, de parcă au trecut pe lîngă el ca ano­timpurile. În 2006 era diagnosticat cu cancer pulmonar, de care s-a vindecat fără medicamente cinci ani mai tîrziu, în 2010. „Asta e o cu totul altă problemă. Cum m-am vindecat, ce am făcut, ce fac pentru treaba asta ține doar de cine sînt eu în fața vieții și în fața vîrstei și de ce nu renunț”.

Între fotografie și film

După ce-l întreb care cameră ar alege-o între cea de filmat și cea de fotografiat, bărbatul îmi răspunde fă­ră ezitare că ar alege camera de curs. „Foarte mult mi-a plăcut didactica. Deci repet: eu nu sînt artist fotograf, iar ceea ce fac doar tinde către artistic. În schimb, sînt un foarte bun di­dact, să predau și să fie înțeleasă fo­tografia de la mine”. În Iași, a ținut cursuri la Casa de Cultură Munici­pală pînă în anul 2008, cînd i-a predat ștafeta fotografului Dan Miti­te­lu. Acum oferă lecții private pentru ama­torii care vor să vadă mai departe de concept și care doresc să conș­ti­en­ti­z­eze partea artistică pe care o poate da un aparat de fotografiat. „Mă preocupă foarte mult povestea compo­ziției, filozofia imaginii și gramatica artisticului.” Încă de la prima lecție, Ioan Agapi ține să-și invite elevii în „familia fotografiei”. „Am această ma­re capacitate de a dezvolta teoretic, ușor și pe înțelesul celui de lîngă mine subiecte, teme, discipline și con­cepte”. Se vede că nu este străin predatului, bărbatul vorbindu-mi simplu, rar și corect.

Pierdut printre fotografiile bă­trî­nu­lui, soarele a apus demult. Dar, îna­inte de a ne despărți, co­lec­țio­na­rul îmi dezvăluie secretul pentru lon­ge­vi­ta­tea sa, precum și calea corectă a drumului brăzdat în sepia către auto­în­vă­ța­re. „În tot ceea ce faci în viață, trebuie să fii condus încetul cu încetul de: îngăduință și înțelegere față de alți oameni, simpatie, dra­gos­te și iubire în sensul aproapelui, și ultima ches­ti­u­ne, foarte mare, e să nu-ți iei ne­ca­zu­rile altora asupra ta. De exemplu, la televior vezi o cri­mă. Schimbă dom’le canalul! Cît ești tînăr, nu contează. Ești tare. Dar, în­ce­tul cu încetul toate astea încep să se adune. Iar în artă, există acel ceva pe care încerc să-l văd. Dacă nu pot din pri­ma, îl las, apoi iar revin. Pen­tru că între timp, mintea se acomodează.”

Prins în lumea peisajelor ne­miș­cate, realitatea îl găsește pe Ioan Agapi încă ina­daptat.

Iulian BÎRZOI