Cînd a încolțit iarba

„Să se legalizeze mahoarca?” stri­gă un pletos ce stătea întins în pa­tul de cămin, animat brusc cînd află de ce am bătut la ușă. „Păi sincer, de ce? Ca să ce, frate? Să se umple stră­zile, școlile și tot felul de instituții de oameni cu prieteni imaginari?”

E clar că l-am enervat, căci de pe pat a a­juns deja lîngă mine strigîndu-și opi­nia. Îmi zic că ar trebui să fu­me­ze ce­va, pentru că prea e încordat. „Abia s-a scăpat de etnobotanice. Mai bi­ne legalizăm munca la negru”, îmi ți­pă în față din nou pletosul cu ochi vi­neți de nesomn. Încerc să-l li­niș­tesc și să-i ex­plic care sînt calitățile me­dicinale ale marijuanei, dar mă zbat degeaba. Abia reușesc să plec din ca­mera studentului cu părul lung fă­ră vreo palmă și e abia a patra ușă la care bat.

La alt etaj al aceluiași cămin sînt primit de Alex, un student uscățiv pe nasul căruia tronează o pereche de ochelari. „Eu aș semna petiția pentru legalizare, dar ca plantă industrială și medicinală. Ea are cel mai mare potențial economic din lume și inclusiv The Bill of Rights e scri­să pe hîrtie făcută din marijuana”, mă informează tînărul cu aspectul unui tocilar din filmele americane. Între timp se trezește și Robert, colegul său de cameră. Îmi spune că a băut pînă dimineață, iar acum nu se sim­te prea bine și mă roagă să-i explic și lui despre ce e vorba. „Normal că semnez, fra­te” se înveselește brusc pe­tre­că­re­țul. „Dacă ar fi legală ar fi mai ieftină, dar partea nașpa este că da­că s-ar da în farmacii n-ar fi atît de pură și s-ar da în cantități mici”, îmi spu­ne de­za­mă­git tînărul în timp ce se scarpină sub braț.

„Mai bine o legalizăm”

Pe Iulia o opresc pe hol și îi ex­plic scurt ce anume fac și o rog să mă ajute. „Normal că semnez”, îmi zi­ce fata zîmbind. „Studii serioase au de­­monstrat că e mult mai puțin to­xi­că decît tutunul, dă și mai puțină de­pen­dență. La mi­ne oricum n-are efect”, spu­ne tî­nă­ra strîmbînd din nas în timp ce semnea­ză pe a doua foaie a pe­ti­ți­ei. „Prefer să-mi știu prietenii fu­mînd ceva care nu-i ucide așa de re­pe­de ca tutunul”, apoi aleargă chi­co­tind.

Semnăturile se strîng rapid și a­jung în sfîrșit la ultima ca­meră din cămin; mai am nevoie doar de o is­că­litură să-mi termin trea­ba. La ultima ușă răspunde un tî­năr pe care l-am în­trerupt din învățat. „Nu semnez așa ceva pentru că îndobi­to­cește cre­ie­rul și tinerii devin leg­u­me și niște de­pra­vați”, spune cu dezgust studentul î­nalt și slab trîntindu-mi ușa în nas. Oare por­tarul nu vrea să-mi umple cu sem­nă­tura lui ultima căsuță din tabel?

Andrei MIHAI