Nimeni nu ne-a întrebat

Totul a început pe 15, cînd șefa a ie­șit din colțișorul ei, care ar trebui să fie, de fapt, „cabinet”, a pus mîna pe-o ca­ri­ocă și-o tablă ca multe altele culcate pe-un perete-n redacție și a strigat: „Hai, facem pariuri, cine crede că se-alege mîi­ne președintele?” Cîțiva au scos în­cet capurile dintre umeri, de după monitoa­rele pline de praf – nu trebuie să iei ni­ci­odată în serios propunerile șefului, ar pu­tea fi o capcană. „Hai, mă, cîte cît dăm?”, a venit confirmarea și redacția din inima Chișinăului a erupt.

Pentru că tocmai veniseră salarii­le, am zis să dăm cîte 20 de lei chiar, e­chi­valentul unei beri, și ne-am împărțit în do­uă tabere. Cîștigătorii vor împărți to­ți banii adunați. Și în timp ce colonița cu „da” se umplea fulgerător, am pus și eu o bancnotă verde peste grămadă: eram pri­mul nume sub „nu”. Nu mi-ar prin­de rău cîte 20 de lei de la fiecare naiv din re­dacție. Dar s-au mai găsit sceptici, ca­re aruncau, totuși, printre dinți: „măi bă­ieți, eu cu mare drag pierd ăștia 20 de lei, numai să-l aleagă odată”. În nici ju­mă­ta­te de oră, începea o nouă emisiune, așa că entuziasmul nostru s-a stins, ca un muc de țigară strivit, în desfășurătoare, in­tro­uri, machiaj și probe de sunet.

Cînd patrioții nu se mai termină

Nici măcar în ziua hotărîtoare, pe 16, Nicolae Timofti n-a ajuns la inimile noa­stre. Cei mai tineri au și fost sunați de mame și bunici: „să n-ai ce căuta prin stradă azi. Sună la lucru și zi că ești bol­nav. Ai grijă de tine, dragul mamei, să te ferești de nebunii aceia”. „Ne­bu­ni” erau comuniștii și simpatizanții lor, ca­re au promis proteste de amploare în dar pentru viitorul președinte. Și deși tra­va­liul politicienilor se încheiase fără chi­nuri, la ședința începută la 8.00 di­mi­neața, abia urma ce-i mai interesant. La începutul străzii centrale, Ștefan cel Mare, a țîșnit izvorul cu comuniști. Gea­murile s-au umplut de gură-cască cu iPhone de ultimă generație, toate albe. La început a fost doar o rumoare, de-ți venea să lipești urechea de asfaltul în­căl­zit de primele raze, ca-n filme, ca să-ți dai seama cîți sînt. „Patrioții Mol­do­vei” veneau cu greu, gîfîind, cu doar cîteva dra­pele tricolore, restul – cu steaguri ru­sești sau purpurii vechi, care lăsau o dî­ră de praf strălucitor la soare. Numai cei mai tineri, răsfirați strategic prin mul­țime urlau fără simțire în portavo­ce. După ce ne-am plictisit să facem poze pe fundalul revoluției, am urcat încet îna­poi pe trotuar și am început să ne întrebăm cî­ți sînt. Rîul de steaguri roșii nu se mai termina și, în capetele noastre, au în­ce­put să încolțească cele două cuvinte: șap­te aprilie. Babe cu batiste verzi, în­flo­rate; tinere în cizme negre cu to­cu­ri, mergînd la braț ca pe un podium; bărbați îndesați în costume de trening, de sub ca­re se iveau lanțuri de aur, nu se mai ter­minau. „Da’ poate ei merg în cercu­ri?”, încercă Andrei să spargă tăcerea noastră. I-a pierit cheful cîteva clipe mai tîrziu, cîn­d un rus scăpă o flegmă și-o în­ju­ră­tu­ră moscovită spre el. Nu reușeam să-i numărăm și asta ne speria. Nu ne-am cal­mat decît după ce i-am petrecut pe toți și am văzut că Piața Marii Adunări Na­țio­nale nu se umpluse nici pe jumătate. Am făcut rapid un calcul și ne-am liniștit, „nici nu se compară cu 7 aprilie”.

În redacție se împărțeau banii. Eugenia, o rusoiacă îndrăgostită de art nouveau a spus cu voce tare, în timp ce-și număra cîștigul, ceea ce nici unul dintre noi n-am avut curajul, dar am gîndit-o cu toții: „pe mine m-au amăgit, nimeni nu m-a întrebat dacă vreun președinte de-aista.” Dar inimile noastre n-au zvîcnit decît pentru o secundă, ca să ne cău­tăm de știrile noastre mai apoi, care spe­răm că vor fi de azi înainte despre drumuri re­parate, reforme și integrare europea­nă, acum că cea mai mare problemă a țării e rezolvată.

Anastasia CONDRUC