Nimeni nu ne-a întrebat
Șah-mat 21 martie 2012 Niciun comentariu la Nimeni nu ne-a întrebat 1Totul a început pe 15, cînd șefa a ieșit din colțișorul ei, care ar trebui să fie, de fapt, „cabinet”, a pus mîna pe-o cariocă și-o tablă ca multe altele culcate pe-un perete-n redacție și a strigat: „Hai, facem pariuri, cine crede că se-alege mîine președintele?” Cîțiva au scos încet capurile dintre umeri, de după monitoarele pline de praf – nu trebuie să iei niciodată în serios propunerile șefului, ar putea fi o capcană. „Hai, mă, cîte cît dăm?”, a venit confirmarea și redacția din inima Chișinăului a erupt.
Pentru că tocmai veniseră salariile, am zis să dăm cîte 20 de lei chiar, echivalentul unei beri, și ne-am împărțit în două tabere. Cîștigătorii vor împărți toți banii adunați. Și în timp ce colonița cu „da” se umplea fulgerător, am pus și eu o bancnotă verde peste grămadă: eram primul nume sub „nu”. Nu mi-ar prinde rău cîte 20 de lei de la fiecare naiv din redacție. Dar s-au mai găsit sceptici, care aruncau, totuși, printre dinți: „măi băieți, eu cu mare drag pierd ăștia 20 de lei, numai să-l aleagă odată”. În nici jumătate de oră, începea o nouă emisiune, așa că entuziasmul nostru s-a stins, ca un muc de țigară strivit, în desfășurătoare, introuri, machiaj și probe de sunet.
Cînd patrioții nu se mai termină
Nici măcar în ziua hotărîtoare, pe 16, Nicolae Timofti n-a ajuns la inimile noastre. Cei mai tineri au și fost sunați de mame și bunici: „să n-ai ce căuta prin stradă azi. Sună la lucru și zi că ești bolnav. Ai grijă de tine, dragul mamei, să te ferești de nebunii aceia”. „Nebuni” erau comuniștii și simpatizanții lor, care au promis proteste de amploare în dar pentru viitorul președinte. Și deși travaliul politicienilor se încheiase fără chinuri, la ședința începută la 8.00 dimineața, abia urma ce-i mai interesant. La începutul străzii centrale, Ștefan cel Mare, a țîșnit izvorul cu comuniști. Geamurile s-au umplut de gură-cască cu iPhone de ultimă generație, toate albe. La început a fost doar o rumoare, de-ți venea să lipești urechea de asfaltul încălzit de primele raze, ca-n filme, ca să-ți dai seama cîți sînt. „Patrioții Moldovei” veneau cu greu, gîfîind, cu doar cîteva drapele tricolore, restul – cu steaguri rusești sau purpurii vechi, care lăsau o dîră de praf strălucitor la soare. Numai cei mai tineri, răsfirați strategic prin mulțime urlau fără simțire în portavoce. După ce ne-am plictisit să facem poze pe fundalul revoluției, am urcat încet înapoi pe trotuar și am început să ne întrebăm cîți sînt. Rîul de steaguri roșii nu se mai termina și, în capetele noastre, au început să încolțească cele două cuvinte: șapte aprilie. Babe cu batiste verzi, înflorate; tinere în cizme negre cu tocuri, mergînd la braț ca pe un podium; bărbați îndesați în costume de trening, de sub care se iveau lanțuri de aur, nu se mai terminau. „Da’ poate ei merg în cercuri?”, încercă Andrei să spargă tăcerea noastră. I-a pierit cheful cîteva clipe mai tîrziu, cînd un rus scăpă o flegmă și-o înjurătură moscovită spre el. Nu reușeam să-i numărăm și asta ne speria. Nu ne-am calmat decît după ce i-am petrecut pe toți și am văzut că Piața Marii Adunări Naționale nu se umpluse nici pe jumătate. Am făcut rapid un calcul și ne-am liniștit, „nici nu se compară cu 7 aprilie”.
În redacție se împărțeau banii. Eugenia, o rusoiacă îndrăgostită de art nouveau a spus cu voce tare, în timp ce-și număra cîștigul, ceea ce nici unul dintre noi n-am avut curajul, dar am gîndit-o cu toții: „pe mine m-au amăgit, nimeni nu m-a întrebat dacă vreun președinte de-aista.” Dar inimile noastre n-au zvîcnit decît pentru o secundă, ca să ne căutăm de știrile noastre mai apoi, care sperăm că vor fi de azi înainte despre drumuri reparate, reforme și integrare europeană, acum că cea mai mare problemă a țării e rezolvată.
Anastasia CONDRUC
Adaugă un comentariu