Convoiul jocului de-a viața
Povești fără timbru 28 martie 2012 Niciun comentariu la Convoiul jocului de-a viața 3Nicoleta e mereu acasă, fiindcă e mămică. Așa spune ea, așa îi grăiește și chipul și așa o strigă un prichindel pe care îl iubește și mai mult atunci cînd nu-l are sub privire. Micuță, cu ochi vii și umeziți de-un vînt care ne spulberă, neașteptat, hainele, salută drăgălaș. Străduța din Hârlău pe care mergem e scurtă și-ngustă, iar pe tencuiala blocurilor șiroiesc dîre de timp.
În camera de la etajul patru, lumina ce părea obositoare și murdară printre blocuri și cîrciumi joase trece aici prin țesătura purpurie a unei perdele cu flori ce se desfac printre pliuri. Și cade peste jucăriile adunate într-un coșuleț roșu din care Sebi începe să scoată tot soiul de figuri cu plușul bătucit de-atîta joacă.
E-atît de mic încît nu-mi trece de genunchi și se agită printre picioarele noastre pînă apucăm să ne așezăm. Iar cînd îl ia in brațe, Nicoleta are mîinile pline de grijă ale unei mame, însă ochii îi licăresc a copilărie. „Îți dai seama că el ar simți dacă l-aș privi cu ciudă, ca și cum mi-ar fi furat ceva.” Ai crede că-i un sacrificiu surîsul ei, însă, dacă o asculți, povestea ei se scutură de umbrele vreunei drame. Se simte mamă deși a uitat, de cîțiva ani, ce-nseamnă să ai una. „Mama mea a murit cînd aveam 13 ani și-apoi nu m-am mai putut înțelege cu tata și m-am mutat la o mătușă. Aici, însă, o lingură de mîncare se plătea cu un pumn”, se desparte ea scurt de-un timp pe care-ar vrea să-l uite.
Nicoleta își amintește cum, dacă n-ar fi aflat că trecuseră deja patru luni și jumătate de cînd purta în pîntec viață, ar fi decis să o curme. Însă David, tatăl copilului, n-ar fi permis asta. „Nici n-a vrut să intre cu mine în clinică. M-a impresionat și pe mine reacția lui, el n-a vrut nici o clipă să renunțe la copil”, îmi spune și-i simt în voce o recunoștință nemărturisită. David a luat-o acasă. Un cămin care-a rămas al lor și-n care crește, acum, Sebi. „Mama lui ne-a spus «voi nu știți ce e ăla un avort, credeți că vă luați cu viața și trece dar gîndul că ai omorît un suflet…»” și vocea Nicoletei se stinge, privindu-l pe micuț.
Lecția de sprijin
Sebi se joacă și îngînă, din vreme-n vreme, un „mama” care-o topește pe cea care-l ia în brațe și-l sărută jucăuș. „Împărțeam cu David o durere comună, o lipsă. Și cred că toate experiențele astea nu m-au traumatizat, dar cu siguranță m-au maturizat.” Are părul negru desprins și-i cade pe umeri, într-o cochetărie de-o zi, fiindcă, de altfel, totul se învîrte în jurul băiețelului. „Eu am încercat să privesc partea bună a lucrurilor, pe el. La început nu realizezi cît de important e, dar curînd îți dai seama că ții în brațe o viață. Nu m-am gîndit că o să mă distrug, cît m-am gîndit ce o să-mi facă alții.” I-a fost teamă de reacția colegilor de școală, pentru că familie nu mai simțea că are de multă vreme. „Aveam o relație foarte bună cu psihologul școlii, mergeam la ea de cînd am pierdut-o pe mama și ea i-a adunat, cîte 15, în cabinet, ca să-mi spună ce cred, să-mi reproșeze dacă au ce.” Însă colegii de clasă au sufocat-o cu îmbrățișări și, ca să-i fie mai ușor, n-au judecat-o. De asta a mers la școală cît a putut, cu burtică.
Unii s-au abținut, alții i-au judecat, muțește, soarta, însă ea n-a fost niciodată nefericită de cînd îl are pe Sebi. Avea 17 ani cînd s-a îndrăgostit prima oară, cînd a devenit femeie și mamă. Dar nu-și ia din timpul în care copilărește, odată cu el, ca să regrete vreun plan de viitor pe care, oricum, nu și-l făcuse. La fel cum trenul dinspre Iași spre Hârlau și înapoi schimbă locomotiva după vreo oră de drum, viața ei și-a schimbat doar rațiunea de-a fi. Însă merge, cu-aceleași idealuri ca și înainte, „acasă”.
Adaugă un comentariu