Convoiul jocului de-a viața

Nicoleta e mereu acasă, fiindcă e mă­mică. Așa spune ea, așa îi grăiește și chipul și așa o strigă un prichindel pe care îl iubește și mai mult atunci cînd nu-l are sub privire. Micuță, cu ochi vii și umeziți de-un vînt care ne spulberă, ne­așteptat, hainele, salută drăgălaș. Stră­duța din Hârlău pe care mergem e scur­tă și-ngustă, iar pe tencuiala blocurilor șiroiesc dîre de timp.

În camera de la etajul patru, lumina ce părea obositoa­re și murdară printre blocuri și cîr­ciumi joase trece aici prin țesătura pur­purie a unei perdele cu flori ce se des­fac prin­tre pliuri. Și cade peste ju­că­riile adu­na­te într-un coșuleț roșu din care Sebi începe să scoată tot soiul de figuri cu plușul bătucit de-atîta joacă.

E-atît de mic încît nu-mi trece de genunchi și se agită printre picioarele noastre pînă apucăm să ne așezăm. Iar cînd îl ia in brațe, Nicoleta are mîinile pline de grijă ale unei mame, însă o­chii îi licăresc a copilărie. „Îți dai seama că el ar simți dacă l-aș privi cu ciudă, ca și cum mi-ar fi furat ceva.” Ai crede că-i un sacrificiu surîsul ei, însă, dacă o as­culți, povestea ei se scutură de um­bre­le vreunei drame. Se simte mamă deși a uitat, de cîțiva ani, ce-nseamnă să ai una. „Mama mea a murit cînd aveam 13 ani și-apoi nu m-am mai putut înțelege cu tata și m-am mutat la o mătușă. Aici, în­să, o lingură de mîncare se plătea cu un pumn”, se desparte ea scurt de-un timp pe care-ar vrea să-l uite.

Nicoleta își amintește cum, da­că n-ar fi aflat că trecuseră deja patru luni și jumătate de cînd purta în pîntec via­ță, ar fi decis să o curme. Însă David, tatăl copilului, n-ar fi permis asta. „Nici n-a vrut să intre cu mi­ne în clinică. M-a impresionat și pe mine reacția lui, el n-a vrut nici o clipă să re­nunțe la co­pil”, îmi spune și-i simt în voce o re­cu­noș­tin­ță nemărturisită. David a luat-o aca­să. Un cămin care-a rămas al lor și-n care creș­te, acum, Sebi. „Mama lui ne-a spus «voi nu știți ce e ăla un avort, credeți că vă luați cu viața și trece dar gîndul că ai omorît un suflet…»” și vocea Nicoletei se stinge, privindu-l pe micuț.

Lecția de sprijin

Sebi se joacă și îngînă, din vreme-n vreme, un „mama” care-o topește pe cea care-l ia în brațe și-l sărută jucăuș. „Îm­părțeam cu David o durere comună, o lipsă. Și cred că toate experiențele astea nu m-au traumatizat, dar cu siguranță m-au ma­turizat.” Are părul negru desprins și-i cade pe umeri, într-o cochetărie de-o zi, fiindcă, de altfel, totul se învîrte în ju­rul băiețelului. „Eu am încercat să pri­vesc partea bună a lucrurilor, pe el. La în­ce­put nu realizezi cît de important e, dar curînd îți dai seama că ții în brațe o viață. Nu m-am gîndit că o să mă distrug, cît m-am gîndit ce o să-mi facă alții.” I-a fost teamă de reacția co­le­gi­lor de școală, pentru că familie nu mai simțea că are de multă vreme. „Aveam o relație foarte bună cu psihologul șco­lii, mergeam la ea de cînd am pierdut-o pe mama și ea i-a adunat, cîte 15, în cabinet, ca să-mi spună ce cred, să-mi reproșeze dacă au ce.” Însă colegii de clasă au sufocat-o cu îmbrățișări și, ca să-i fie mai ușor, n-au judecat-o. De as­ta a mers la școală cît a putut, cu burti­că.

Unii s-au abținut, alții i-au judecat, muțește, soarta, însă ea n-a fost ni­cio­da­­tă nefericită de cînd îl are pe Sebi. Avea 17 ani cînd s-a îndrăgostit prima oară, cînd a devenit femeie și mamă. Dar nu-și ia din timpul în care copilărește, odată cu el, ca să regrete vreun plan de viitor pe care, oricum, nu și-l făcuse. La fel cum trenul dinspre Iași spre Hârlau și înapoi schimbă locomotiva după vreo oră de drum, viața ei și-a schimbat doar rațiunea de-a fi. Însă merge, cu-aceleași idealuri ca și înainte, „acasă”.